Și eram noi.
Pe banca aceea singuratică,
de lângă lacul secat
la amurg.
Și eram noi.
Privindu-ne prea rar
unul pe altul,
poate din emoție
sau poate...
Și eram noi.
Căutând din ochi soarele
care apusese în spatele nostru,
așteptând să răsară prima stea.
Și mai debitam vreo vorbă goală
despre vreme, sau natura, sau...
Era așa liniște lângă lacul secat!
Și tu, tu erai tu.
Eu nu eram eu.
Și eram noi.
YOU ARE READING
Valsul Cuvintelor
Poetry,,Atârnați de sfori, Așteptând izgonirea din rai Ne mai atingem doar cu umărul Respirăm cu inima Până Când singurătățile noastre Devin un șarpe alb Apoi, Ne pierdem tinerețea prin alte povești Încolăcind o tăcere."-Maria Dobrescu
