Valsul Cuvintelor

Ai privit vreodată marea?

Ai privit vreodată marea,

ca să înțelegi

că e făcută din propriile-i lacrimi?

Că suferă de un dor etern,

de vreo iubire interzisă-n cartea vieții...

I-ai privit mareele reci

care se înalță noaptea către stele?

-sunt brațele ei, cerșind mila Cerului.

I-ai ascultat vreodată șoaptele?

-e suspinul ei stins, când se destăinuie singurătății

sau șuierul acela sumbru

-vaietul său brutal de când liniștea o-nnebunește.

Marea e singură și plânge.

Mai știi nopțile romantice

când voi, îndrăgostiților, vă sărutați pe plajele pustii?

Prin iubirea aia care învăluia lumea,

vedeați cum vin valuri dinspre nicăieri

și vi se lovesc de picioare

iar și iar și iar

și credeați că îngerii le-au trimis pentru voi,

să aducă pe coama lor magia dragostei,

zâmbindu-le îmbătați în feeria voastră oarbă.

De fapt, era doar marea

care tânjea după amor,

marea părăsită și uitată,

pe malul căreia toți își savurează cinic plăcerea.

Se întindea să vă ajungă,

poate ar fi prins în valurile ei

un strop din dragostea voastră

cât să-i ajungă încă vreun veac.

Dar nu reușea, oricâte brațe și-ar fi întins spre țărm.

Începu chiar să-și arunce bogățiile spre pământ,

să încheie târg cu Ființa:

scoici, perle, comori,

poate, poate...

Și-apoi avu să încerce zadarnic

să și le ia înapoi,

aruncându-și trupul obosit spre maluri.

Să nu crezi că marea e iubire.

Ea e blestemul iubirii,

pe care amorezii de pe nisipurile ei

n-o vor înțelege

niciodată.

Doar eu,

în nopțile în care mi-e dor de tine,

în clipele în care mai sper la minuni,

deși mi-amintesc câte infinituri ne despart,

când te văd privind din nou cu acei ochii îndrăgostiți

pe care încă îi ador,

doar atunci,

pot înțelege ce simte cu adevărat

marea.