The War of Love

Capitolul 30

C A P I T O L U L 30- "REVENGE AND A LITTLE BIT MORE"

Eduardo privește hârtia găsită pe corpul neînsuflețit al unuia dintre oamenii lui și gândește atent la următoarea mișcare, pe când Antonio își iese din minți distrugând totul în calea lui.

-Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cazzo! strigă Antonio aruncând sticla de tărie de pe birou într-un perete.

Eduardo îi ignoră gestul bărbatului, apoi se așează pe scaunul său din spatele biroului.

-Concentrează-te. vocea calmă a lui Eduardo îi atrage atenția lui Antonio.

-Ar putea fi moartă până acum! Cum de poți fi atât de calm? se încruntă Antonio așezându-se la rândul lui.

-Încerc să gândesc! de răstește și Eduardo de această dată. Ne-au dat informațiile pe tavă. continuă acesta aruncând hârtia în fața lui Antonio pentru a citi cu ochii lui.

-E o capcană.

-Normal că e o capcană. spune Eduardo sfidător. Dar asta înseamnă că ea e încă în viață, la fel și tatăl tău. Ei doar ne așteaptă. Trebuie să ne gândim doar cum facem să ne infiltrăm în locul ăla fără să fim detectați.

Liniștea se lasă în încăpere, timp în care Eduardo contemplează asupra faptului că Nora este însărcinată cu copilul lui, iar ea este în pericol. Amândoi sunt lipsiți complet de apărare. Gândul ăsta îl mănâncă pe dinăuntru chiar dacă pe dinafară pare mult mai stăpân pe situație decât este în realitate.

Antonio de asemenea își ia răgaz de gândire, apoi se ridică în picioare hotărât.

-Spune-mi ce trebuie să fac!

Eduardo își ridică privirea către a lui Antonio cu un zâmbet mârșav în colțul gurii.

-Cât de bine știi să te cațeri?

***

E L E O N O R A

Deschid ochii buimacă și speriată, cu o amețeală ciudată ce mă acaparează imediat. Lumina slabă din încăpere nu este de ajuns pentru a identifica locul în care mă aflu sau măcar pe ce naiba sunt așezată. Am picioarele și mâinile legate la spate, iar pe gură am o bandă adezivă care mă incomodează teribil. Încerc să mă rostogolesc de pe partea stângă pe spate pentru a mă putea ridica în fund, dar durerea ce vine de la frunte mă împiedică, neputând să mă abțin din geamătul de durere.

-Nora?! o șoaptă mă face să tresar și să mă panichez în același timp, respirația mea accelerându-se instantaneu.

Privesc în jurul meu pierdută în întuneric până ce vocea se aude din nou, de data asta mai clar.

-Sono io, mia cara! (Sunt eu, draga mea!)

Padre!

Aș vrea să strig după el, însă banda asta nenorocită mă încurcă, așa că scot doar câteva sunete de fericire.

-Șșș, mia cara, nu trebuie să știe că te-ai trezit. șoptește el din întuneric, eu reușind în sfârșit să-l localizez pe partea opusă a camerei, într-un colț pe o saltea mizerabilă legat cu ceva ce pare mai mult a fi lanțuri.

Ridicându-mă în genunchi, încerc să mă deplasez până la el, însă mi-e imposibil. Mă concentrez mai tare pe trupul tatălui meu, reușind să identific mai multe vânătăi și urme de sânge, lucru ce îmi aduce lacrimi în ochi și un suspin pe care tata nu a putut să nu-l ignore.