The last Omega[Vkook]

32

Autorul 

Nimic nu pare real sau am putea spune nimic nu pare a nimic. Nu totul este o iluzie, și dacă ar fi o iluzie s-ar transforma în cenușă. Chiar dacă noaptea celor doi a fost parca prinsa din rai, li s-a adus plăcerea pe pragul focului, chair dacă disperarea lor a luat-o la vale spre agonia dorinței, chiar în cele mai adânci momente profunde nu a lipsit ochii negrului, ochii aceea disperați de cruzime, disperați după omor, disperați după corpuri plăpânde, după suflete inocente. Ochii aceia nu au lipsit la nici o atingere, la nici un sarut sau la orice șoaptă alăturată cu gem.
Furia îi descria perfect, răzbunarea ieșea ca niște săgeți întunecoase, dar totuși traslugide.
Ochii aceea proveneau de la zeci de kilometri, studia, privea de la distanță, dar...se pare ca acei ochii vor să-și arate și fața.

La zeci de kilometri, poate chiar mii, în înainte, chiar la orizont, nu aveai cum sa nu dai cu ochii de un conac. Și ce mai conac. Învechit, sfărâmat în profunzime chiar, acoperișul parca sta sa cada, totul fiind învechit, dar asta nu era nimic prea relevant.
Ce era mai interesat era aura sa, ce era sumbră, șira spinării ți se înflăcăra doar când îl priveai. Ciori stand ba pe acoperiș ba în aer, dacă doar priveai parcă puteai spune ca fac cu rândul, în caz că cineva ar intra pe portiță deschisa și aproape rupta, ele sa se revolte asupra străinului, ciugulind orice apuca, în special ochii. Gradina nici ea nu era primitoare sau blândă, era mai rău decât conacul în sine.
Brazi bătrâni, aproape pierind in soare și fără apă, predominat era tufele de ciulini, și aceia uscați. Dar...pe lângă toate aceste defecte, toate aceste laturi negre ale acestui peisaj naturistic, într-un colț ferit de privitori, ferit de orice ochi curios și lacom după ceva blând și fin, o tufa de trandafir alături de bujori creștea. Pământul era uscat, nisipul risipindu-se în aer ca apoi sa fie așezat pe alte meleaguri, apa nu era prezenta, sursa de supraviețuire, sursa de rod a uneia vegetație nu exista.
Dar totuși, aceștia creșteau, feriți de orice ce era primejdios. Erau blânzi, fini și delicați, creșteau ca 100 de suflete la un loc.
Poarta scârțâia, vântul a început sa bată, ciorile s-au oprit în a mai veghia de la îndepărtare, acu stand toate la unison, stiind ca stăpânul lor a ajuns.
Pași erau ferm și grei, apăsând cu furie pământul uscat neavând milă. Greutatea corpului devenit mai mare, acesta bătându-se cu gravitația. Vrând să urce scările putrezite, un gest îl opri, un gest amar și plin de agonie.
Corpul s-a întors ferm la 90°, destinația fiind una mică, chair la tufele de trandafiri și bujori.
Le privea, le iubea, le privea cu atât dorința și cu atâta blândețe încât corpul acestuia s-a ușurat, câștigând lupta cu atracția pământului, cel măcina mai mult era faptul ca nu le putea avea pe niciuna dintre ele, fapt ce a făcut ca o petala de la un trandafir și bujor sa coboare lin pe pământ murind, ofilind-se imediat cu contactul cu solul.

Mă amăgești bujor, îmi faci să-mi pierd firea și nu este bine. Dorința mi s-a dus de mult, așa simt, dar parca cu cât vreau sa te distrug cu atât îmi pierd firea și uit de adâncimea mea. Crezi că scapi? Crezi că am să te las să trăiești pe nori vi purtați de valuri de aur?
Realitatea bate în prag bujor, striga striga sa te trezești și sa vi cu picioarele pe pământ, pe cel uscat și aspru. Pentru prima dată dăți seama ca nu vreau sa fac asta, dar trebuie, trebuie, trebuie.
Mor toți, de la copaci la flori, de la aer la apă, de la ființe pana la orice tine de viață, nu am reușit să salvez nimic, cu excepția lor.
Tradafirii și bujorii mei dragi, dar...nu mai au nici ei soartă lunga, vor pieri, se vor scufunda în valul de argint și vor dispărea, ma vor lăsa singur în acesta pustietate, rece și neag..

O busitura de nicăieri a rupt firul gaurilor sale, și încă una la o secundă apărând și a doua.
Cu calmnitate se ridica și își înalță ochii către cer, cer al cărui soare ardea fără oprire.
O ploaie, dar una obișnuită, ci cu ciori. Toate se înălțau la cer ca după să-și piearda duhul în aer lăsându-si trupurile moarte și ferme sa se prăbușească de pământ cu un sunet asurzitor.
Privirea oarbă, ba chiar sfărâmată se lasă în jos, observând la cele doua petale încă vreo trei, acestea luând exemplu de la primele s-au uscat fără vlagă.

Nu, nu, nu...nu ma părăsiți și voi, nu ma lăsați, nu vreau să trăiesc singur în pustietate, m-au lăsat deja mulți, nu ma lăsați și voi.
Iartă-mă bujor, dar chiar trebuie, de data asta vei dormi puțin mai mult...

Pași grăbiți au intrat cu furie în conac, purtat de amărăciune va reface dinou blestemul, cu părere de rău. În minte avea gândul ca face bine și chiar făcea, dar cu ce preț, oricând putea să plece, oricând putea sa lase în urma totul, dar... Amintirile, tot, ce a făcut, cu cine a vorbit, nu putea sa uite, ar însemna că s-ar uita pe sine, asa ca... Trebuie, vrea ca totul sa ajungă la normal dinou, vrea ca totul sa devina dinou viu, ca ea, ca ea sa fi iar cu el, ca prieteni lui să-i zâmbească dinou cu fericire în ochii și admirație. Cu toate ca era greșit, ea a fost prima lui pereche, cu toate ca s-a petrecut acu un mileniu, pana la găsit pe el.
Iar El era soluția, dar până când va fi el soluția? Pana când se va minți pe el singur? Pana când își va relua iar viata înapoi, devenit monotonă ca înainte? De ce o vrea? Nu, nu o vrea, avea deja iubirea eternă, a bujorului său, asta voia EL sa creadă, planul era altul. Trebuia să-l înlăture pe El, pe cel care ia făcut asta, pe cel care ia furat tot ce avea. Corpul, prieteni, și...perechia lui. Singurul moment când a putut sa fie doar el cu El a fost în noaptea aceea, noaptea lor, noaptea lui și a iubiri sale, gemand la atingerea sa nu la cel care îl controla. Chiar dacă îl mințise, nu putea să-i spună, nici nu avea cum.

Nu am sa te las bujor, am nevoie de tine, ești singura speranță.
Si am sa reușesc altfel numele meu nu este Jeon JungKook.