Toate focurile

Capitolul 31

El privește direct înainte, ferm ca întotdeauna, în timp ce cu o mână îmi cuprinde brațul, gest care mă liniștește nespus, cu toate că este mai mult un avertisment.

— Mi-aș dori, vine răspunsul lui, în timp ce eu mă controlez cu greu să nu mă prăbușesc la pieptul lui. Dar nu pot.

Închid ochii și maxilarul mi se încleștează automat.

— Ascultă cu atenție ce îți spun, continuă el, în următoarea oră rămâi lângă Doug și, mai ales, nu îți da masca jos sub nicio formă.

Încuviințez din cap, cu ochii încă strâns închiși. Cred că o parte din mine își dorește ca tot ce se întâmplă acum să fie un vis din care mă voi trezi în orice clipă. Când îi deschid însă, întâlnesc privirea vădită de avertisment a lui Sebah.

— Ai vrut adevărul, adaugă, fixându-mă cu privirea, iar parcă genunchii mi se înmoaie și mai mult. Te voi ajuta să afli totul... dar și eu am nevoie de ajutorul tău.

Apoi îmi face semn către ea.

Cu greu, îmi îndrept atenția spre scena joasă din fața noastră. Îmi ridic privirea de la pantofii cu toc ai gazdei, la formele corpului, înfășurate într-un material fin, ca mătasea, croit perfect, și apoi la trăsăturile simetrice ale feței, cutremurându-mă din nou la asemănarea izbitoare, ca și când aș vedea-o pentru prima dată. Sentimentul este pe cât de tulburător, pe atât de fascinant. Deși suntem identice, ceva din privirea ei creează o diferență fundamentală. Ea deține o vigilență aparte, de parcă ar ști momentul și locul potrivit în care să privească în orice clipă. Iar cuvintele ei... Fiecare cuvânt rostit lasă loc de subînțeles. Nimic din ce spune nu este întâmplător, chiar dacă nu face decât să ureze distracție plăcută la petrecere și să mulțumească unor diverse contribuții speciale. Cu cât o privesc mai mult, cu atât nebunia momentului se domolește, iar eu accept existența acestei persoane care este și totuși nu este... eu.

Îl observ cu coada ochiului pe Doug, infiltrându-se undeva stânga lui Sebah. Xander apare și el, în dreapta mea. Apoi, pe rând, frații Hank se strecoară la vedere, prin mulțime, urmați la final de Carson însuși. De ce situația asta îmi seamănă tot mai mult cu o intervenție?

Îmi întorc atenția la ea, îngustându-mi ochii din cauza luminii care parcă devine mai puternică.

Cine ești... ?, o întreb în gând.

Aplauzele discrete se opresc, iar tânăra de pe scenă scrutează salonul cu o privire scurtă. Mâinile i se avântă în aer, de parcă ar așterne asupra noastră o aură protectoare.

— Ca în fiecare an, vă rog să vă simțiți bine și să vă amintiți că totul este posibil datorită vouă. Sper să ne revedem la anul în aceeași termeni și, desigur, cu vești și mai mari. Petrecere frumoasă!

După ce aceeași frază este rostită în alte trei limbi, se așterne o liniște mormântală. Pe buzele tuturor atârnă o întrebare, o exclamație sau pur și simplu o remarcă, însă cu toții aleg tăcerea apăsătoare și nesatisfăcătoare. Tensiunea stă să explodeze în aer, anulată în cele din urmă de muzica de pian care monopolizează salonul. O energie străină se simte în jur, iar când îmi întorc privirea, motivul acestei petreceri mă privește cu atenție. Contactul nostru vizual îmi face stomacul ghem și este evident faptul că nici ea nu rămâne rece, iar acest lucru mă agită nespus. Oamenii încep să se răsfire prin încăpere, iar eu întind mâna în cautarea brațului lui Sebah, însă el a dispărut, iar degetele mi se încolăcesc în jurul aerului gol. Îl caut din priviri, agitată și dezorientată, găsindu-l la câțiva metri distanță, alături de Kaiden, care nu mă scapă din priviri. Inspir adânc și încerc să eliberez senzația de apăsare din piept. Când îmi întorc privirea la sosia mea, mă lovesc neașteptat de absența ei.