Despre tine

Capitolul 81

   Când m-am trezit, tu erai în brațele mele. Capul tău se odihnea pe pieptul meu, iar brațele tale mă strângeau, de parcă îți era frică să nu fug. Inima îmi bătea nebunește și încă nici nu am deschis ochii, însă tu probabil ți-ai dat seama că bate de un milion de ori mai repede. Îmi este frică să îi deschid și să îi confrunt pe ai tăi... Îmi era frică de ce puteai face sau spune...

   — Știu că ești trează.

   Vocea ta răgușită îmi aduce fiori pe șira spinării și mă face să inspir adânc înainte să deschid ochii. Mirosul tău îmbietor îmi încântă simțurile în timp ce ochii mei se acomodează cu lumina puternică ce intră pe fereastră. Brațele tale mă strâng, iar eu fac la fel, nemaivrând să te las să pleci vreodată. Căci simt că aici ne este locul, unul în brațele celuilalt. Sau poate că aberez...

   — Bună dimineaţa! te salut încet.

   Capul tău se ridică, iar ochii tăi ca jadul îmi fac trupul să tremure atunci când iau contact cu ai mei.

   — Hei! îmi zâmbești în colțul gurii.

   Te ridici puțin astfel încât să ajungi la obrazul meu, acolo unde îmi lași un sărut apăsat, în apropiere de gură. Mă privești ciudat, așa cum nu ai mai făcut-o până acum, o combinație între dragoste, fericire, entuziasm și poate puțină frică. De noaptea trecută...

   — Mi-am făcut griji... îmi spui trist. M-am speriat ca naiba, Eva. Nu dădeai niciun semn și am crezut că ți s-a întâmplat ceva. Adică, cât îți poate lua să cumperi un nenorocit de lapte?

   Da, laptele...

   — Îmi pare rău, nu am vrut să te îngrijorez, spun încet, ușor tristă, căci orice ar fi nu aș vrea să te văd pe tine îngrijorat sau nefericit, mai ales din cauza mea. Chiar dacă asta mă costă fericirea mea...

   Te ridici de pe mine și eu fac la fel, sprijinindu-mă de tăblia patului pentru a te putea vedea mai bine. Tu stai în stil turcesc la câțiva centimetri de mine, așteptând o explicație.

   — Iar telefonul... Nu știu, nu l-am auzit, continui încet.

   Era adevărul, iar la cât de răvășită am fost seara trecută cred și eu că nu l-am auzit. Totuși, să te îngrijorez pe tine e ultimul lucru pe care aș vrea să îl fac vreodată. Nu meriți să fii trist sau să treci prin mii de stări în doar câteva ore. Ai suferit destul.

   Îți miști ușor capul, aprobându-mă, însă te văd pierdut în gânduri. Îmi las privirea în jos și observ că mâinile mele au revenit la culoarea inițială, ușor palidă. Nu știu cum îți explicam dacă încă erau vineții. Adică, ce îți  puteam spune? "Scuze, dar am fost la cimitir și am stat câteva ore tăvălită în zăpadă din cauza ta."? Nu prea cred.

   — Ce ai zice de micul dejun? te întreb.

   Îți muți privirea spre mine și ești de acord. Coborâm amândoi din pat și ne facem pe rând rutina, apoi ne îmbrăcăm și mergem în bucătărie.

   — Omletă? întrebi.

   — Da. Ia loc, mă ocup eu, nu trebuie să te deranjezi, spun când văd că scoți tu ouăle și baconul.

   — Îl pregătesc eu, Eva.

   Neg din cap, iar tu oftezi și te îndrepți spre mine.

   — Ba da, Eva. Tu ai făcut atât de multe pentru mine, acum e rândul meu. Știu că nu e mult și e doar o amărâtă de omletă, dar îmi face plăcere să o pregătesc pentru tine, bine? Îți sunt recunoscător și îți mulțumesc enorm că m-ai primit aici de Crăciun! Și ție și mamei tale. Pentru tot!

   Vorbele tale mă lasă mută, iar ochii mă ustură și nu înțeleg de ce sunt atât de sensibilă când vine vorba de tine. Sau atunci când sunt în preajma ta.

   — Nu am făcut-o ca să te simți dator, Aiden...

   — Știu, îmi spui.

   — Mama te place, eu te plac, iar să fii singur de Crăciun nu era o variantă. Te-am vrut aici, cu noi.

   Mă aprobi încet și mă cuprinzi în brațe.

   Nu cred că ți-ai dat seama de cele două înțelesuri ale cuvintelor mele, însă nu-i nimic. Avem tot timpul din lume. Asta dacă nu mă ignori din nou.

   — Mulțumesc!

   — Ești oricând bine-venit!

   Mă strângi puțin mai tare, iar eu îți inspir, din nou, mirosul atât de plăcut. Doamne, mă amețește complet!

   — Nu m-au sunat, îmi spui și te desprinzi puțin. Nici măcar un amărât de mesaj.

   Îmi ridic capul ca și arsă și dau de privirea ta înlăcrimată și tristă ce îmi rupe sufletul.

   — Poftim?!

   Îți miști capul încet, iar eu îți cuprind din nou corpul într-o îmbrățișare strânsă, spunându-ți tăcut că sunt aici pentru tine.

   — Știu că te doare al naibii de tare, dar lasă-i. Încearcă să nu te mai gândești la ei. Noi suntem aici pentru tine și vom fi mereu. Îți promit!