Despre tine

Capitolul 49

    — Te rog, Eva, repeți.

    Îmi întorc – temătoare – privirea spre tine. Mă privești cu ochii triști, aproape scăldați în lacrimi, iar tot ce vreau în acest moment e să te strâng la pieptul meu.

    — Ce se întâmplă cu tine, Aiden?

    Închizi îndurerat ochii, iar când îi deschizi pui laptop-ul și toate materialele pe care le-am folosit pe măsuța de cafea, apoi te așezi lângă mine. Eu am picioarele strânse sub mine, așa că mă întorc cât să fiu cu fața la tine, căci vreau să te privesc atunci când mi te destăinui.

    — Știu că m-am comportat urât cu tine și îmi pare rău... Nu meriți asta, spui în timp ce mă privești. Doar că... Peste unele lucruri e foarte greu să treci. La un moment dat se strâng prea multe încât nu mai suporți. Nu mai știi cum să le faci față și tot ce vrei este să fii singur.

    — Te înțeleg, șoptesc.

    Îmi arunci un zâmbet strâmb, iar mâna ta o caută pe a mea. Împietresc și mor de bucurie în același timp atunci când îmi strângi mâna într-a ta. Inima vrea să îmi spargă cutia toracică la cât de tare bate, dar, cu toate acestea, îți strâng înapoi mâna, dându-ți de înțeles că sunt aici pentru tine.

    — Mama ne-a părăsit, Eva.

    Cuvintele tale mă lovesc din plin, iar inima mă înțeapă dureros. Asta explică toate stările tale. De ce m-ai ignorat, de ce erai trist, de ce arătai atât de răvășit.

    Îmi trag mâna dintr-a ta, iar tu îmi arunci o privire surprinsă și tristă. Însă, te trag la pieptul meu, iar tu îți încolăcești mâinile în jurul taliei mele.

    — Îmi pare atât de rău, șoptesc sincer. Trebuia să-mi fi spus.

    — Ce să-ți fi spus, Eva? Că mama a divorțat de tata?

    Te aud cum îți tragi nasul, așa că te strâng și mai tare în brațe.

    —Shhh, sunt aici!

    Te retragi puțin și îmi săruți apăsat obrazul stâng. Un fior mi-a trecut pe șira spinării, iar mici fluturași dau din aripi în stomacul meu. Mă retrag și eu puțin, ducându-mi mâinile la obrajii tăi. Ochii tăi verzi îmi privesc toate mișcările, iar, sub privirea ta arzătoare, îți șterg lacrimile, apoi mă aplec, iar buzele mele îți sărută delicat fruntea.

    — Pot să te întreb ceva?

    — Orice, spun pierdută în ochii tăi.

    Tragi aer în piept, iar degete tale îmi duc o șuviță de păr după ureche, mângâindu-mi în treacăt obrazul.

    — Unde este tatăl tău?

    Inima mi se oprește, iar respirația mi se taie pentru câteva momente. Nu mă așteptam la această întrebare. Nimeni nu m-a mai întrebat asta până acum.

    — T-Tata? mă bâlbâi.

    — Îhî.

    Îmi retrag privirea și iau o gură mare de aer. Ochii mi se înlăcrimează, iar tu îmi prinzi mâna, spunându-mi tăcut că ești aici.

    — Tata a murit.

    Mă tragi în brațele tale și îmi săruți creștetul.

    — Îmi pare foarte rău, Eva.

    — Nu ai avut de unde să știi... Și nu mă deranjează că ai întrebat, doar că e un subiect sensibil pentru mine.

    — Te înțeleg.

    Stăm așa minute bune, reflectând la cele auzite de la celălalt. Nu aș fi bănuit niciodată că părinții tăi s-au despărțit, iar ăsta este motivul supărării tale. Și părinții mei s-au despărțit, doar că în circumstanțe diferite. Acum că ți-am spus, mă simt mai ușurată. Mai liberă. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.

    — Pot să întreb ce s-a întâmplat? șoptești.

    Mă retrag din îmbrățișare și te privesc. Ochii tăi mă privesc curioși și așteaptă un răspuns din partea mea, așa că deschid gura să vorbesc.

    — A avut cancer. Dar era deja în faza terminală când a aflat și nu a mai avut ce să facă. Nu dăduse niciun semn cum că ar fi bolnav, nu avea niciun simptom. Era mereu vesel, cu zâmbetul pe buze, era plin de energie și nu stătea jos o secundă. Chiar și după ce a aflat nu i-a dispărut zâmbetul de pe buze. Eu aveam treisprezece ani pe atunci și am auzit din întâmplare discuția dintre el și mama. Am fost devastată după ce l-am pierdut, iar o parte din mine încă e.

    — Te înțeleg atât de bine, Eva. Nici viața mea nu a fost tocmai roz.

    Schițez un zâmbet trist, iar tu îmi săruți fruntea. Sărutul tău m-a liniștit, la fel și brațele tale ce îmi strâng trupul micuț la pieptul tău.

    — Cum arăta? te aud întrebând.

    — Era frumos! zâmbesc eu trist. Avea părul blond, scurt. Doi ochi albaștri minunați, exact ca ai mei. Era înalt și solid, era un om minunat, spun ultimele cuvinte cu vocea tremurândă, lacrimile șiroind pe fața mea.

    Tu mă strângi la pieptul tău și mă lași să mă descarc, mângâindu-mi părul.

    — Îmi e așa dor de el!