Am cascat. Era dimineata. Zambeam si incercam sa-mi aduc aminte visul de azi-noapte. Era cu el. Era ciudat ca si cand nu il cunoasteam, dar il iubeam si el pe mine. Eram intr-un bar impreuna cu el, fratele lui si o prietena de a mea. Statea langa mine, dar nu ii puteam vedea chipul, doar simteam o atractie imesnsa pentru el. Cand am plecat din locatia respectiva, am vazut cine era, m-a bufnit un ras isteric, nevenindu-mi sa cred ca din cauza lui inima si mintea mea au luat-o razna. Era ca si cum el mereu va fi acolo pentru mine. Sa fi avut visul vreo legatura cu realitatea? Dar ce mai conta acum? Eram impreuna …
Il cautam cu mana, dand la o parte si plapuma si perna si tot, dar NU era. M-am speriat si am deschis ochii. Unde a disparut? M-am ingrijorat. Inima mea parca se marea cu fiecare secunda , ca apoi sa explodeze. Am putut simti cateva lacrimi adunandu-se... N-am mai plans de mult, si nu cred ca imi doream s-o mai fac.
L-am cautat in bucatarie, unde obisnuia sa ma astepte dimineata sa luam micul dejun si sa radem de felul in care dormeam, l-am cautat in baie, unde obisnuiam sa facem dusul de dimineata impreuna si sa ne strambam in oglinda in timp ce ne spalam pe dinti, l-am cautat in camera de zi unde stateam sa ne incalzim in fata focului si el imi canta si ma legana ca pe un copil, am fost si in mansarda unde citeam impreuna o carte ca mai apoi sa jucam rolurile acelor personaje, am fost peste tot…
M-am imbracat si am iesit afara. L-am cautat putin prin padure. Nu am avut curaj sa merg mai departe, soarele nu era atat de puternic incat sa patrunda printre multimea de brazi acoperiti de zapada. Era ca un labirint. Mi-era teama. Probabil era o gluma, nu tocmai agreabila.
M-am uitat spre locul unde avea masina parcata. Era gol… Am simtit ca respiratia mi se taie si ma gandeam la tot ce era mai rau. Doamne unde a putut disparea asa? Fara sa ma anunte, fara sa-mi lase un mesaj, fara sa-mi spuna. Deodata singurul sentiment de care imi era cel mai frica isi facu loc in sufletul meu: singuratea. Trebuia sa-mi pastrez calmul, nu avea de ce sa ma... nici nu puteam sa ma gandesc la inca o parasire.
Am fugit in casa si am intors-o cu susul in jos: toate asternuturile erau pe jos, hainele la fel. Cartile noastre erau desfacute si intinse pe covorul alb. Ce dezastru am facut aici! N-am gasit nimic. M-am cuibarit in pat, mi-am strans picioarele la piept si lacrimile nu au intarziat sa apara. Ma simteam ca ultimul caine abandonat. Unde mi-e capul, dar inima?
- De ce imi face asta? Unde s-a dus? Iar m-a lasat? am spus cu voce tare sperand sa ma auda, dar ce se puteau auzi erau suspinele mele inabusite si bataile inimii.
Mii de intrebari imi invadau capul. Ameteam. Nu mai suportam o secunda in casa aia. Ma distrugeam singura, si parca imi placea. Mi-am strans hainele intr-un rucsac si am plecat. Nu mai gandeam absolut deloc. Tot ce stiam ca trebuie sa fac e sa ajung in oras si de acolo ori voi pleca acasa, ori la Jesse, ori nu stiu... Nu am mers mult pana am ajuns in strada. Tocmai trecea un camion. A oprit cand m-a vazut. Am urcat in el si l-am rugat sa ma lase in oras. Oare stiam ce fac?
- Esti draguta papusa… l-am vazut cum ma masura din cap pana in picioare.
- Ih… am marait eu si am intors capul. Imi luam adio de la paradisul meu.
- Ce s-a intamplat? Nu-ti place sa ti se faca un compliment? Rase ironic.
- Nu! Am raspuns raspicat. Eram atat de nervoasa pentru cele intamplate. Tipul a observat si m-a lasat in pace. Chiar ma linistisem. Eram speriata de el. Era un barbat inalt, lat in umeri, cu barba destul de lunga. I se puteau vedea cateva tatuaje pe umarul drept. Erau pur si simplu oribile, nu ca al lui... doua aripi de inger sub inima si initialele noastre.
- Parasita? M-a intrebat barbatul.
- Ce te intereseaza? Iti multumesc ca ma duci pana in oras, dar nu vreau sa vorbesc cu tine.
- Stii...nu sunt atat de urat pe cat par. Si eu am iubit candva. O chema Ela. Era cea mai frumoasa femeie pe care am intalnit-o.
- Si ce s-a intamplat? acum eram de-a dreptul curioasa.
- A murit. Imi spuse el in timp ce ofta.
- Imi pare rau, am spus cu jumatate de gura uitandu-ma pe geam. Imi venea sa tip si sa plang. CONTROLEAZA-TE! mi-am spus.
- Sa nu iti para. Ea mereu va fi langa mine. O simt si acum. Imi spune sa am grija de tine si vrea sa stii ca o iubire adevarata va trece peste tot, inclusiv peste moarte.
El zambi atat de larg, de parca fericirea ii inundase sufletul. Ma uitam la el. Omul asta era chiar nebun? Si atunci am simtit un aer rece care imi dadu fiori pana in maduva oaselor.
- Ela... n-o speria. E inca tanara. Va vedea ea. Cred ca am ajuns. Pana aici te-am putut duce.
- Multumesc din suflet. Chiar esti un om bun.
L-am imbratisat si am plecat. Am mers pe jos mult timp, seara cuprinsese timpul. Mai aveam putin si ajugeam in centru. Inghetasem, dar nu ma interesa trupul, el se putea incalzi imediat. Cu inima mea cum ramane? Iar e goala si pustie. Mi-a luat-o toata. Am inchis ochii si m-am oprit timp de cateva secunde, apoi am continuat sa merg. Cate un om mai trecea pe langa mine, simtindu-ma inca umana. Oare am gresit ca am plecat? Daca se intorcea? Nu mai aveam ce sa fac. Nu mai inteleg nimic! Macar de imi spunea cu o seara inainte ca are putina treaba. L-as fi inteles.
Ma gandeam sa o sun pe Jesse, dar era tarziu si iar o ingrijoram cu problemele mele. Cred ca am mai vorbit doar de vreo doua ori de cand ne-am vazut ultima data. Ea era fericita ca in sfarsit gasise pe cineva cu care putea visa la o relatie de lunga durata. Asta imi placea cel mai mult la ea: nu ii era frica sa-si asume riscuri indiferent de situatie. Eu, in schimb, eram o lasa care nu voia sa faca fata realitatii. Sentimentul de debusolare se inlocuia rapid cu furie si neputinta. Sunt o mare fraiera! Nu puteam sa astept de la ceilalti sa-mi rezolve problemele. Am ramas prinsa in corpul unui copil si nu ma puteam maturiza. Ce ar spune mama daca m-ar vedea asa fragila? Ea care e una din cele mai puternice persoane pe care le cunosc. Ea care e atat de calculata si nu vreau sa fiu inteleasa gresit, chiar imi iubesc mama. Nu-mi amintesc sa fii varsat o lacrima dupa ce tata ne-a parasit. Cred ca o facea mai mult pentru mine. De la ea am mostenit un caracter puternic si o mare incredere in mine pana... pana a aparut EL. A spart zidurile fortaretei mele si si-a facut loc cu prea multa usurinta. Cine spune ca iubirea nu poate omori? Cat timp a lipsit, inauntrul meu s-a dus o lupta crancena, dar se pare ca aparitia lui a fost „tratatul de pace”.
Nu puteam merge nici acasa. Mama stia ca sunt plecata la o noua prietena, desi i se parea ciudat mai ales ca scoala trebuia sa inceapa in curand si eram si ultimul an. Ea mereu a vrut ca scoala sa fie primul meu obiectiv, dar acum se resemnase pentru ca ma iubea. Ce aveam de facut? Ma chinuiam singura…
