într-o zi în parc
cred că am atins infinitul
nu mai era nimeni în jur
păsările au tăcut
frunzele au tăcut
pământul a tăcut
erai doar tu
și un skateboard negru
am vrut atunci
să îți fac o poză să te prind
pentru totdeauna
erai doar tu
și un skateboard negru
telefonul mi se lipise
în buzunar
și mi-a fost frică să nu mișc totul
căci dacă erai
cu un milimetru mai aproape
cu un milimetru mai departe
cu un milimetru mai la stânga
cu un milimetru mai la dreapta
totul s-ar fi stricat
trebuia să rămâi numai acolo și eu la fel
tu ai zâmbit și ți-ai aprins o țigară
atunci universul a trecut
prin mine și a ieșit
istoria mi-a fulgerat prin față
prin sânge și carne și am înțeles totul
am văzut un praf care a devenit stea
un praf care a devenit pământ
un praf care a devenit om
un vid liniștit un sunet surd
o lumină fierbinte
ființe care au fost ființe care vor fi
și tot ce au făcut și tot ce vor face
te-am văzut pe tine
în parc
goală
pe un skateboard negru
și cred că atunci
am atins infinitul
CITEȘTI
odă pustiului sau despărțire în toamnă
RandomUltimele poezii scrise de mine, ultima fiind creată acum un an. E o încercare ratată de a publica oficial acest manuscris. Așa că îl pun aici. Sunt niște vorbe aruncate despre mici nimicuri din viața mea. Niște cuvinte care voiau să descrie disperar...
