rațiunea a murit în chinuri
la început de vară,
nu mai e nimeni care să
strige, nu mai e nimeni care
să strige după noi;
e o avalanșă de mare nimic
care cade peste noi,
un nimic care ne înțepenește,
suntem niște statui așezate în haos
care curg la infinit,
curg cu brațele strâmbe,
cu fețe schimonosite de plăceri trecătoare;
și totul se preschimbă în acest munte, sau vulcan
sau suliță înfiptă în coasta cerului, sau ce vrei
tu să fie,
acest ceva care tu vrei să fie și pe care
încă putem vedea râul de statui ca o
armată de furnici negre ieșind dintr-un
mușuroi în flăcări.
CITEȘTI
odă pustiului sau despărțire în toamnă
RandomUltimele poezii scrise de mine, ultima fiind creată acum un an. E o încercare ratată de a publica oficial acest manuscris. Așa că îl pun aici. Sunt niște vorbe aruncate despre mici nimicuri din viața mea. Niște cuvinte care voiau să descrie disperar...
