odă pustiului sau despărțire în toamnă

I am sorry, I am lost

Am privit către un oraș înecat în ceață,

și era deasă, deasă și străzile au dispărut,

s-au topit sub ochii mei.

Strigăte de veselie răsunau în noapte,

printre șoapte, iar tu nu mai erai nicăieri.

Am coborât fără să gândesc în ger,

în bezna viselor ce pier, să nu știu ce să-ți cer,

cred că m-am împiedicat de vreo trei sau patru trepte,

erau mâncate de timp și picioare,

de urme goale făcute de fantome care strălucesc.

Mă lovesc de aburul care se rostogolește

în pustiul din aer.

Zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru,

trei, doi... unu

Artificii înjunghie norii de care nu mai îmi pasă,

timpul în urmă ne lasă, ne lasă

în pescarului plasă,

doi peștișori aurii care se sufocă printre fire strâmte,

sunt lupte, lupte pe care nu mai vrem să le ducem.

Doi în colț se sărută și sparg o sticlă,

trei mai departe se tăvălesc în zăpadă,

unu își sună mama,

nu îmi dau seama, nu îmi dau seama când lumea

începe să se învârtă ca un titirez.

Poate delirez și totul se amestecă

și sunt geamuri cu fețe de copii și

uși mari cu mâini în loc de mânere

și blocuri care se scufundă în tăcere.

Ce secol e?

Ce secol e?

Secolul uitării

și deodată suntem așa ușori, ca niște particule de praf.

Zbor către tine printre lumini de artificii care mor,

gândurile dor și îmi e dor să înțeleg

noaptea eternă care ne desparte.