Tradarea (Pauza)

Capitolul 6 Visul si realitatea

Eram singura intr-o padure, incercand sa fug de ceva sau de cineva, insa nu stiam de ce, doar ca trebuia sa fug si sa nu ma opresc. Ma impiedicam, ma strecuram printre crengi si tufisuri, incercam sa scap, dar pasii care ma urmareau nu ramaneau in urma, erau tot mai aproape. Simteam ca nu mai am putere sa alerg, dar incercam in continuare sa scap de pasii ce ma urmareau, care se apopiau tot mai mult. La un moment dat padurea a devenit tot mai deasa, nu mai stiam incotro sa merg, eram speriata si urmaritorul era prea aproape. Apoi bezna. Complet intuneric, nu mai vedeam nimic, m-am oprit din alergat, eram speriata si imi auzeam respiratia grea si bataile inimii, iar in afara de asta nu se mai auzea nimic. Pasii se oprira. Incercam sa ascult alte sunete, insa era liniste, o liniste apasatoare. Apoi, parca din toata padurea, s-a auzit o voce, groasa, distorsionata, care a distrus intreaga tacere si liniste.

- Iarta-ma! e tot ce spunea. Si repeta de mai multe ori.

- Cine esti? De ce? intrebam speriata, neintelegand.

Apoi, incet vocea devenea mai clara, in padurea se lumina, razele soarelui patrundeau printre ramurile copacilor. Vedeam o umbra, un barbat inalt, imbracat in negru, insa nu reuseam sa ii vad clar chipul, doar ii auzeam in continuare vocea, care devenea mai clara, mai familiara... Nu in intelegeam de ce imi parea atat de cunoscuta vocea, si persoana, caci desi nu ii vedeam chipul stiam ca il cunosc. Dar de unde? Cine esti?

Apoi m-am trezit brusc, speriata! Vocea inca ma urmarea, inca o auzeam in mintea mea. Dar cine era tot nu stiam. Incercam sa imi linistesc respiratie si bataile inimii, dar gandul ca cineva cunoscut, si mai ales apropiat mie, ar putea sa fie vinovat pentru ce m-i se intampla nu imi dadea pace, ma chinuia. Trebuia sa aflu cat de repede!

Au trecut cateva ore de cand m-am trezit din acel vis ciudat, eram mai linistita, dar imi era foame si sete. Nu auzeam pe nimeni, nici un sunet, nici o miscare. Oare sunt singura?

- Alooo! E cineva acolo? am strigat si am asteptat un raspuns cateva minute, dar tot nici un sunet. Unde naiba sunteti!? Imi e sete! Ajutorr!! Ajutoor! continui eu sa strig, in speranta ca cineva e in zona si ma aude, fie chiar si rapitorii.

- Liniste acolo! se aude o voce groasa, somnoroasa parca. Dar apoi usa de deschide, brunetul pune ceva pe masa si imi elibereaza ochii. Apoi imi intinde paharul cu apa sa beau. Ti-a ajuns? ma intreaba ca termin toata apa.

- Nu, as mai vrea, imi e sete inca. Te rog, ii spun mieros. Nu pot sa fiu obraznica, caci as risca sa nu mai primesc nimic, si chiar imi e sete si mai ales, foame. Imi e si foame, as putea primi ceva?

- Iti aduc imediat, imi zice in timp ce iese din camera, dar nu inchide usa dupa el. Vad in cealalta incapere o masa, niste scaune si o canapea, mai multe nu se pot vedea din locul in care sunt.

- De cand timp sunt aici? intreb, caci nu sunt sigura cat a trecut din dimineata in care trebuia sa merg la scoala. Si ma gandesc apoi la tata, care ar fi trebuit sa plece din oras fix in acea zi. Oare a plecat si s-a intors?

- Asta e a cincea zi, imi raspunde brunetul din cealalta camera. Asta inseamna ca m-au tinut aproape patru zile fara sa imi sune familia. Parintii mei trebuie sa fi fost foarte ingrijorati. Nu iti face griji, zice brunetul cautand ceva in camera alaturata, de indata ce primim banii, vei fi libera.

- De ce ai spus ca daca ma raniti sau patesc ceva, sefu va omoara? De ce i-ar pasa? intreb cu o voce sarcastica. Doar m-a rapit! ma rastesc putin agitata, amintindu-mi si visul ciudat.

- Pentru ca ne-a dat ordine clare. Cand vom primi banii si vei fi eliberata, sa nu ai nici macar o zgarietura. De ce ii pasa nu stiu sa iti spun, continua sa vorbeasca in timp ce se intoarce cu o farfurie in mana.