Tradarea (Pauza)

Capitolul 15 Prima zi

Mă trezesc brusc, speriată și agitată. E luni dimineața, mă uit la ceas și văd ca e ora 5:30. Mai stau cinci minute în pat încercând sa îmi fac curaj pentru această zi: prima zi la școală, prima zi cu bodyguard, ziua in care va trebui să îl văd iar pe Chase, căci i-am promis lui Ayden cu o zi în urmă, când a venit la mine și am discutat mai multe. Si ziua când voi incepe să îl ajut pe Ryan și pe sora lui.
Mă ridic din pat și mă îndrept leneș spre baie, unde fac un dus rapid, cu apa mai mult rece decât caldă, apoi îmi fac ritualul de dimineață. Îmi aleg din dulap o prreche de blugi negri, o bluză mov, mai groasă și după ce sunt îmbrăcată, mă privesc în oglindă. Observ vânătăile ce le am pe ambii obraji și decid că trebuie să le ascund cumva, iar cea mai bună metodă este machiajul. Când termin de acoperit urmele loviturilor primite mă dau cu puțin rimel, aplic tuș pe pleoapa superioară și luciu roz palid pe buze, iar părul îl las desfăcut oe spate. Îmi caut orarul și îmi pun câteva caiete într-o geantă, Îmi iau telefonul și când arunc o privire văd ca e deja 6:30, și am un mesaj de la Natalia : " Hei! Prima zi după o vacanța în care nu am dat de tine. Vi azi la școală?", la care îi răspund scurt: " Da. Ne vedem și vorbim atunci". Fără să mai aștept răspuns, îmi pun telefonul în geantă, iau geaca politistului Matt pe care a spălat-o mama și ies din cameră. În bucătărie o găsesc pe mama care își savurează cafeaua, iar pe masă, într-o farfurie, este o omletă care arată delicios.
- Bună dimineața! salut și o pup pe obraz. Pentru mine? întreb și arat spre farfurie.
- Bună dimineața! îmi răspunde zâmbind. Și da, e pentru tine, trebuie să te hrănești și să te vindeci.
- Mulțumesc! îi zic în timp ce mă așez și încep să mănânc cu poftă. E delicioasă! continui cu gura plină.
- Așa cum îti place ţie, spune râzând. Cum e mâna? întreabă privindu-mi mâna stângă bandajată în fașa ce ţine nemișcată încheietura.
- Binișor, răspund zâmbind.
Câteva minute nici una nu mai spunem nimic, apoi o aud încet.
- Alessia, îmi spune numele precaut, iar eu o ascult curioasă.
Eu cu tatăl tău am vorbit și ne-am gândit că poate ar trebui să vorbești cu un psiholog, zice fără să mă privească. Poate te ajută să treci mai ușor peste tot ce s-a întâmplat, încheie ridicând privirea. Dar eu sunt blocată, pentru că îmi dau seama că tot vor să ia decizii în locul meu. Mă uit la omleta ce până acum părea delicioasă și îmi pierd pofta de mâncare, arunc furculița în farfurie, mă ridic și beau repede un pahar cu apă.
- Nu! zic apoi nervoasă. Nu merg la nici un psiholog și nu mai luaţi decizi pentru mine! închei ieșind din bucătărie.
- Alessia! o aud pe mama în urma mea, termină-ti mâncarea.
- Nu îmi mai trebuie! Nimic!
- Haide, a fost doar o idee, nu trebuie să te superi, continuă încercând să ma liniștească.
- Nu e asta! strig nervoasă. E faptul ca vreti să decideți in locul meu! Și nu mai pot sa accept asta, zic privind-o în ochi. Mi-a ajuns o săptămână în care alții au decis pentru mine, dacă să mănânc sau dacă să beau apă, dacă să trăiesc sau nu! Nu pot să accept să faceti și voi la fel! Nu pot! închei simţind lacrimi in ochi.
- Doamne Alessia, o aud și îi simt bratele în jurul meu. Îmi pare atât de rău, continuă, și știu că se referă la tot.
Stăm așa câteva minute, până mă liniștesc, apoi îi aud vocea blândă:
- Vrem să fii bine, nu trebuie sa faci nimic ce nu vrei. Voi vorbi cu tatăl tău și vom găsi împreună o soluție să nu mai fie nevoie să fii însoţită toată ziua de bărbatul acela.
- Nu, spun grăbită fără să realizez. Am fost de acord pentru voi, să fiti liniștiți, dar și pentru mine. Sunt conștientă că am nevoie de protecție, mamă, și nu vreau să mă prindă iar.
- Bună dimineața! auzim vocea groasă a tatălui meu. Ești gata? mă întreabă când ajunge lângă noi.
- Da, îi răspund și mă uit la ceas: ora 6:50. Întorc capul spre fereastră și observ două faruri aprinse. A ajuns, zic încet, mai mult pentru mine.
- Ai grijă de tine, îmi spun amândoi părinții la unison. Lasă-l pe băiat să își facă treaba, adaugă tata.
Îmi iau repede o pereche de cizme negre, geaca groasă pe mine, geaca lui Matt, geanta, cheile și ies în timp ce îmi salut părinţii.
Afară e încă noapte, totul e alb din cauza ninsorii din weekend si încă mai cădea câte un fulg. În curte erau parcate trei mașini: un BMW X6 negru al tatălui meu, un audi A3 rosu, al meu, și încă un audi, cu faruri pornite, în dreptul căruia stătea Damon Wiliams, însoţitorul meu de acum încolo.
- Bună dimineața domnișoară Brown, mă salută formal când ajung în fata lui.
- Bună dimineața, i-am răspuns chiar dacă pentru mine începuse prost. Și spune-mi Alessia, am continuat privind spre mașină. Acum parchează undeva și să mergem.
- Poftim?! întreabă și văd că e confuz. Unde?
- În statie, îi zic hotărâtă, la troleu. Sau preferi să mergem pe jos? întreb ridicând o sprînceană, deși nu sunt sigură dacă vede. Confuzia îi dispare, dar îmi pare că zâmbește ușor.
- Domnișoară Brown, accentuează aceste cuvinte, în nici un caz nu vom merge pe jos, dar nici cu troleul. Vom merge cu mașina, încheie și îmi deschide ușa din spate.
Îl privesc surprinsă câteva clipe, privesc mașina, iar apoi mă duc și urc singură pe locul din dreapta, iar geaca o pun pe bancheta din spate. Damon închide cealaltă ușa și urcă la volan.
- Nu accept să mi se impună lucruri domnule Wiliams, încep când pornește motorul, nu fac pe șefa, dar îmi place să stau în faţă. Și chiar prefer Alessia, închei privindu-l. Are trăsături frumoase, cât pot sa văd în întuneric. Are părul negru, conturul fetei bine definit, observ că are și el o geacă destul de groasă, neagră, deși în mașină e chiar cald.
- Prea bine, Alessia, îmi zice privindu-mă cu acei ochii albaștri pătrunzători. Evident nu sunt șeful tău, dar cu siguranță aștept să asculţi de mine, continuă ieșind din curte. Nu îti voi impune ceva decât atunci cand situația o cere și vreau să fii de acord cu mine. Pentru binele tău, evident, pentru siguranța ta. Și prefer Damon, încheie zâmbind cu ochii pe șosea.
Restul drumului este destul de liniștit, nici unul nu mai spunem nimic. Abia când suntem deja destul de aproape de liceu îmi dau seama că nu i-am zis unde trebuie să mergem, atunci de unde a știut?
- De unde știai unde învăt? îl întreb încet.
- Tatăl tău mi-a oferit toate informațiile necesare, răspunde formal.
Evident, trebuia să știu că așa va face. Mă întreb cât de multe informaţii a primit, câte detalii știe. Oare știe că propriul meu frate m-a pus în pericol? Cât știe?
- Având în vedere că nu vrei să afle colegii tăi de mine, îmi întrerupe el gandurile, trebuie să ne întelegem unde opresc și unde să aștept cât timp ești la ore.
- Este o stradă mai mică lângă școală, zic după ce mă gândesc puțin. Ai putea să parchezi și să aștepti acolo. În pauze ori rămân în clădire, ori merg cu fetele la magazinul de lângă, ori pe strada aceasta, adaug când parchează. Poti să mă vezi de aici.
- Spune-mi numărul tău de telefon, zice în timp ce își ia telefonul de pe bordul mașinii.
- Pentru ce? întreb surprinsă.
- Ca să pot să dau de tine oricând, zice serios. Și să mă poţi contacta în caz de ceva, adaugă privindu-mă.
Îi dictez numărul pe care îl salvează rapid in telefonul lui, apoi îmi dă un apel scurt și salvez si eu numărul lui: Urmăritorul. Pun pariu că l-a salvat cu numele Miss Brown.
- Am ajuns repede, spun când observ ca e doar 7:30.
- Mâine pornim mai târziu, zice și îmi face cu ochiul.
Apoi suntem întrerupţi de telefonul meu care sună: Natalia apare pe ecran.
- Alo, răspund cu o voce ciudată.
- În sfârșit răspunzi! se aude din difuzor. Unde ești?
- Pe drum, mint și observ că Damon mă privește surprins. Posibil să întârziu puțin. Dar abia aștept să vă văd, spun mai vesel.
- Eu cam în zece minute ajung, zice ea ușor dezamăgită de minciuna mea. Știam că dacă ne vedem mai repede voi fi asaltată cu întrebări și încă nu sunt pregătită. Liliana ajunge și ea mai repede, adaugă când observă că tac, speram să ne vedem să vorbim înainte de ore. Unde ai dispărut? întreabă pe un ton îngrijorat dar mustrător.
- Vorbim la școală, răspund repede, ne vedem imediat. Te pup!
- Bine! Și eu!
Închei apelul și mă gândesc că trebuie să inventez o poveste pentru ele.
- Prietena ta? mă întreabă Damon. De ce nu i-ai spus că ai ajuns? continuă după ce aprob din cap. Întorc privirea spre el și văd că e nedumerit, cu privirea întrebătoare.
- Pentru că primul lucru care îl vor face va fi să mă întrebe unde am fost săptămâna trecută, răspund uitându-mă în ochii lui. Încă nu știu ce să le spun.
- Adevărul ar fi o varianta bună, zice ridicând o sprînceană. Mai ales dacă sunt prietenele tale.
- Nu pot, zic încet privindu-mi mâinile. Adevărul nu e o optiune, ti-am zis deja. Nu mai zice nimic, câteva minute se așterne liniștea, apoi întreb: cât de multe ti-a spus tata?
- Despre tine? întreabă și îmi întorc privirea spre el. Despre săptămâna precedentă și despre răpire? Aprob, iar el continuă: nu prea multe detalii dacă asta te îngrijorează, doar că ai fost răpită timp de o săptămână, trei indivizi au fost responsabili, dintre care unul a scăpat și vineri seara a încercat să te răpească din nou. Iar treaba mea este să împiedic să se întâmple asta, încheie uitându-se fix in ochii mei, iar ai lui par atât de sinceri.
- Nu ti-a dat detalii despre ei? întreb după cateva clipe. Cine sunt și altele?
- Nu, zice scurt. Decât despre acesta care a scăpat: Evan, blond, ochi verzi, puțin mai inalt decât tine și, având în vedere că i-ai făcut faţă vineri, ori e destul de slab, ori ești tu mai puternică decât pari, a continuat zâmbind ușor și am luat vorbele sale ca pe un compliment.
- A fost un moment de adrenalină cred, spun zâmbind și eu. Pur și simplu nu voiam să mă mai atingă, adaug și observ ochii albaștri ai lui Damon mărindu-se de șoc, apoi se întunecă.
- Te-a forţat? mă întreabă atât de brusc că mă blochez.
- Nu! zic cu greu după câteva clipe, iar privirea i se schimbă ușor. Dar a încercat, adaug privind afară. Nu vreau să mai aibă șansa să o facă, închei uitându-mă la el iar.
- Dar te-a lovit, nu-i asa? continuă cu întrebări, iar de data asta îmi atinge ușor obrazul stâng.
Mă retrag brusc căci mă surprinde, dar și pentru că simt iar ca un curent ce ma străbate în momentul în care face contact cu pielea mea. Când mă uit la el își cere scuze din priviri.
- Alessia, spune după câteva minute de tăcere, în care am privit pe geam oamenii care circulau pe stradă. Sunt aici să te protejez, nu să te rănesc, așa că nu te teme de mine.
- Nu o fac, răspund sincer, doar că m-ai surprins. Cred că ar trebui să plec, adaug când văd că deja e 7:55.
- Bine, zice direct. Dacă ceva nu e în regulă îmi scri. Voi fi aici, încheie.
- Așteptare plăcută, spun zâmbind în timp ce cobor din mașină. Îl aud râzând și coboară și el.
Pornesc spre intrarea în școală și îl simt în urma mea, alături de un sentiment de liniște, știu că sunt protejată, iar Evan nu se poate apropia.
Mă uit pe orar să văd în ce sală avem prima oră, căci fiecare materie se predă în altă sală. Urc la etajul unu, sala 8, unde avem engleză, iar când ajung în faţa la ușă respir de două ori pentru a-mi face curaj și intru.
Spre norocul meu, profesoara intră și ea imediat după mine, înainte să apuc să le salut pe colegele mele, lângă care mă așez: Natalia, Liliana și Miriam.
- Salut! le spun încet când mă așez.
- Unde ai fost?! întreabă Liliana încruntată. De o săptămână încercăm să dăm de tine. Și ce ai pătit la mână? Ai explicatii de...
- Liniște, vă rog! o întrerupe profesoara. Nu vă ţin toată ora azi așa că vă rog să fiti atenţi.
Când aud aceste vorbe realizez că am mai puțin de o oră să inventez o poveste credibilă. Profesoara începe să predea, dar fetele tot insistă cu întrebări sub formă de bileteţele și nu pot fi atentă. Însă se opresc când le spun că vorbim după oră, apoi încerc să găsesc un motiv plauzibil pentru dispariția mea.