Flăcările iubirii

Cap 36. Nu vreau ca tu să pățești ceva din cauza unei întâmplări

Mă asigur că nu este nimeni după care intru în liniște în bibliotecă. Încep să mă plimb printre rafturi când dau de litera N- Nicolas Connor. Deschid cartea începând să citesc.

" Singurul care a supraviețuit după ce a aflat secretul academiei. Trăiește și acum în Siberia având o viață liniștită.
După doi ani de la întâmplare și-a gășit o soție frumoasă și iubitoare, cu care a făcut două gemene. "

Închid cartea și o bag la loc între celelalte. Trebuie să găsesc alt mod. Mă afund mai tare în gânduri în timp ce ies din bibliotecă. Mă scufund în întunericul nopții care ascunde tot îndreptându-mă spre casa celor de zi. 

  Deschid silențios ușa casei și intru. Intunericul poposea și aici acoperind tot și nelăsând loc de lumină. Încep să fac pași mici în față și imediat simt scările sub picioarele mele. Lent le urc pe toate până la final. O iau la stânga și număr zece metri de la scări. Sperând să nu nimeresc camera altcuiva pun mâna pe clanța rece din fier și apăs ușor. Interiorul era luminat de lumina lunii care mă ajuta să vad prin cameră. Uniforma primită de la director era pe manechin, carțile și laptop-ul erau pe birou și patul era puțin deranjat. Se pare că mi-am nimerit camera. Închid ușa în urma mea înaintând spre pat unde era cămașa mea de noapte. O iau repede pe mine și mă bag în pat.

Transpirată și respirând greu mă trezesc în urma unui coșmar. Sinceră să fiu nici măcar nu știu dacă a fost un un vis urât sau un simplu vis. Bulversată cobor din pat mergând spre baie. Potrivesc apa la temperatura perfectă după care dau cămașa jos de pe mine udă de la transpirație. Scap și de lenjeria intimă și încep să îmi spăl pielea unsuroasă.

Într-un timp scurt termin și dușul îmbrăcându-mă cu uniforma. O cămașă neagră cu un costum de aceeași culoare și o fustă aproape până la genunchi. Nu era nici foarte scurtă dar nici lungă, era perfectă. Era aproape la fel ca uniforma celor din clasa de noapte doar că al lor era pe culoarea alb. Uniforma semăna cu cele din Japonia, pe care le ador. Iubeam atât de mult stilul lor de a se îmbrăca încât îmi doresc să mă fi născut acolo chiar dacă unele obiceiuri și lucruri sunt ciudate.
      Lăsând asta la o parte îmi iau cărțile necesare și ies din cameră mea. Îmi trec de doua ori mâna prin păr făcând pași mari spre bucătărie. Toată lumea era acolo hrănindu-se și povestind veseli despre cine știe ce. Izabell era și ea prezentă într-un colț al mesei cu prietenii ei lângă. Se întoarce curioasă să vadă cine este.

- Bună dimineața! Îmi urează zâmbitoare. Se ridică și vine spre mine urmărită ci privirea de toți din încăpere.
  Nu spun nimic în schimp doar privind-o indiferentă cum sunt de obicei.

- Kris, vreau să îmi cer scuze că am plecat nervoasă fără să spun nimic, doar că nu vreau ca tu să pățești ceva din cauza unei întâmplări de acum câțiva ani. Zice posomorâtă cu privirea în pământ jucându-se cu degetele.

- Scuze, trebuie să înceapă orele! Îi întorc spatele și ies din casă mergând spre sala de clasă.