Flăcările iubirii

Cap 35. Nu sunt prietenii mei

  Din perspectiva-Alexander

Razele soarelui îi luminează chipul palid dar totuși frumos. Buzele ei pline erau ușor întredeschise iar ochii începeau ușor ușor să se deschidă. Micuța albicioasă începea să își revină și asta mă bucura.
Ochii ei de un verde intens mă fixează și cum mă așteptam se încruntă. În ultimul timp doar asta face și nu înțeleg de ce. De când a plecat de la studio nu a mai zâmbit deloc.

- Ce s-a întâmplat? Vocea ei tremurată se aude în încăpere spărgând liniștea. Încearcă să se ridice dar o opresc.

- Ai leșinat. Prietenii tăi te-au găsit în bibliotecă pe jos. Îi spun ridicându-mă de lângă ea.

- Nu sunt prietenii mei! Declară serioasă.

Zâmbesc în sinea mea apoi ies din salon lăsându-i pe Izabell, Beatrice, Rose, Dominic, Vlad și Andy să intre.
Holul era plin de adolescenți care mă priveau.

- Am auzit că era în clasa de noapte! Era printre cei mai buni și primea o grămadă de invitați pentru bal de fiecare dată.  Șoptește o fată prietenei sale.

- Nici nu mă mir la cât de frumos este, oftează cealaltă.

Îmi dau ochii peste cap mergând mai departe. Eu sunt doar al ei. Prințesei mele ce se odihnește acum în cel mai confortabil salon al academiei.

Din perspectiva- Kristen

După plecarea lui Alexander grupul Izabellei cu ea în frunte au intrat.

- Cum te simți?

- Sunt bine..spun privind în altă parte.

- De ce ai făcut asta? Se răstește la mine nervoasă.

- De ce îți pasă de mine? Urlu și eu la ea ridicându-mă în șezut.

Rămâne surprinsă de întrebarea mea iar pământul îi fuge de sub picioare. De ce îi pasă de mine? De ce îi pasă? Nu am pus-o să se îngrijoreze pentru mine.

- Pentru că...așa sunt eu. Îmi pasă de ceilalți, răspunde de data asta ci vocea mai scăzută.
Închid ochi încercând să mă calmez și chiar îmi reușeste.

- Nu pot să îți promit nimic, dar îți spun că voi mai încerca. Atât a mai trebuit să spun și a plecat însă grupul ei a rămas.

- Nu face asta, vei muri! Șoptește o brunetă din grup. Rămân indiferentă la cuvintele ei cum am fost și până acum.
 
In salon intră o femeie tânără într-un halat alb.

- Îmi pare rău dar s-a terminat timpul de vizite, îi anunță ea. Copii îi mulțumesc asistentei apoi ies din încăpere.

- Când voi putea pleca?

- Imediat după ce tragi un pui de somn. Îți garantez că după aceea vei putea merge direct în sala de clasă. Mă anunță zambitoare fiind interesată de o seringă.

Mă învelesc cu pilota până la gât cu toate că este cald și încerc să dorm.

Când mi se da voie să intru pășesc în clasă iar toți se opresc din vorbit privindu-mă. Inaintez cu pași mari spre locul liber care presupun că este locul meu dar vocea unei femei mă oprește.

-  Vrei să te prezinți te rog?

- Sigur! Mă numesc Kristen Johnson, am nouăsprezece ani, m-am născut în Spania pe data de 25 noiembrie, mama mea a murit iar pe tata l-am întâlnit acum vreo două zile, numărul meu norocos este 95 iar culoarea pre...

- Oh este de ajuns, nu trebuie să..

- E în regulă! Mă duc la locul meu cu privile ațintite încă asupra mea. 

- Bun copii, astăzi veți avea parte de o lectie mai diferită. Directorul a spus că vrea să știe cum să vă apărați.

-  De cine? Întreabă un coleg.

- E, asta nu contează, rânjește profesoara. Acum împărțiți- vă în grupe. Strigă profesoara.

- Hei Kristen, hai cu noi! Strigă Rose.

- Ma descurc pe cont propriu, mereu am făcut-o, îi răspund îndepărtându-mă într-un colț de clasă.