Being Chased

Capitolul 21

            Ok, dar am o mică problemă... cum se presupune că trebuie să fac asta?

            Distrăgându-i atenția?

             Din nou... cum să fac asta?

          Eu sunt doar creierul! Gasește și tu ceva!

          Ok, dar tot nu înțeleg de ce reacționează atât de violent de fiecare dată când mă prinde în ipostaze din astea, până la urmă ce îi pasă lui de mine? Sunt doar un joc pentru el, nu iubita lui!

          Îl poți întreba asta după ce îl oprești din a comite o crimă!

           Corect!

          "Chase, oprește-te!" am țipat când am văzut că se repede  spre Kevin cu mâinile strânse în pumni. "Oprește-te!" am țipat din nou, dar ori era prea furios să mă audă, ori pur și simplu mă ignora.

           Cand pumnul său stâng a făcut contact cu fața lui Kevin, am fugit spre ei atât de repede cât îmi permiteau rochia și pantofii cu toc.

            Devin destul de bună la asta!

            "Chase, gata! Nu merită! Lasa-l în pace! Nu merită!" am strigat la el, dar continua să-l lovească în față pe Kevin, deși nu mai rămăsese nicio particică nepătată de sânge.

            Parcă un demon preluase controlul corpului său. Părea atât de animalic, de însetat de sânge. Fața lui Kevin arăta ca și cum un tren l-ar fi călcat. Îmi inspira milă, cu toate că nu ar fi trebuit. Lucrurile s-au petrecut atât de repede încât nu a apucat să-l atingă nici măcar cu un deget pe Chase. Priveam cum acesta se calma încetul cu încetul, însă nu se oprea din a îi mai aplica niște picioare bine plasate în abdomen băiatului de pe jos.

              De ce sunt mereu atât de neputincioasă?

          "Oprește-te, te rog!" am spus, de data asta atât de încet încât abia m-am auzit eu.

           Încleștam din dinți pentru a nu lăsa lacrimile sărate și suspinele incontrolabile să pună stăpânire pe mine, dar era al naibii de greu să fac asta. Am strâns din ochi atât de tare încât, când i-am deschis din nou, am văzut negru. O singură lacrimă mi-a alunecat, lăsând în urmă sa o dâră umedă. Lucrul cel mai rău din toate astea este că acum nu știu de ce plâng. Poate pentru Kevin și durerea lui sau poate pentru că am văzut o față nouă a lui Chase, o față pe  care nu o mai văzusem, sau poate pentru că azi se împlinesc șapte ani de când îmi trăiesc viața printre umbre întunecate și amare.

             Poate plângi pentru toate acestea și mai multe...

           Oftatul ce-mi punea presiune pe suflet s-a strecurat printre buzele tremurânde. Speram ca Chase să-și dea seama de ce face și să se oprească. O mână mi-a cuprins bărbia și mi-a ridicat-o în sus. Privirea mi-a fost fixată în acele smaralde pline de mistere nerezolvate și de secrete pe care nimeni nu le cunoaște. Acele smaralde ce m-au cucerit cu intensitatea lor și m-au schimbat în moduri pe care le credeam imposibile...

             Mi-a șters traseul lăsat de acea lacrimă cu degetul său mare și apoi mi-a mângâiat obrazul cu atât de multă delicatețe încât abia îi simțeam atingerea. Acel gest insignifiant pentru unii mă alina cum nimeni nu a mai putut-o face până acum, nici măcar bunica. Mi-am presat obrazul mai mult de palma sa, închizându-mi ochii.

             Tânjeam după atingerea sa la fel de mult cum deșertul tânjește după apă.

            Corpul său s-a încordat dintr-o dată și am crezut că era furios din nou, lucru ce m-a făcut să-mi deschid ploapele. Mâna sa mi–a înconjurat talia subțire și m-a lipit de el, nelăsând spațiu între noi nici cât pentru un ac. Respirația mi-a devenit mai accelerată și ritmul inimii era din ce în ce mai alert din cauza apropierii dintre noi.