Toate focurile

Capitolul 24

— Știu, murmur, trăgând adânc aer în piept.

Îmi sărută apăsat părul, iar singurul mod în care pot înțelege gestul lui este sub forma unei promisiuni.

Ne întoarcem în tăcere în casă, fără să ne mai privim și fără să ne mai atingem. Nu vorbim deloc cât timp ne strângem lucrurile. Fac un duș și mă schimb, apoi cobor la parter, unde Sebah tocmai își bagă arma în pantaloni, stând cu spatele la mine. E ciudat cât de tare l-au afectat cuvintele mele și aspectul înfricoșător este că nu îmi dau seama dacă au făcut-o spre bine sau spre rău.

— Ești gata? rostește, fără să se uite câtuși de puțin înspre mine.

Încuviințez numai, pentru că știu că vede inclusiv și când clipesc, cu toate că nu mă privește.

Îmi aruncă o privire peste umăr, făcând parcă un mare efort, înainte să ridice geanta lui și pe a mea, și să se îndrepte spre ușa de la ieșire.

Dau să ies, dar el mă oprește, vârând un braț în calea mea.

— Trebuie să te concentrezi de acum încolo, îmi spune, pe un ton egal.

— Ce vrea să-nsemne asta?

— Înseamnă că nu te mai furișezi prin benzinării ca să dai telefoane inutile.

Mă încrunt la el, dar își păstrează eroic mina imperturbabilă.

— Și nici nu mai ieși din casă dacă eu îți spun că nu ai voie, adaugă, inexpresiv. Și nu mai deschizi orice fereastră de parcă ai fi în vacanță, între munți.

Încuviințez din cap, oftând:

— Am înțeles – trebuie să șterg cu buretele tot ce înseamnă Chicago, nu?

— Cam așa ceva, aprobă el, cu vocea joasă.

Aștept să adauge măcar un cuvânt drăguț, dar e evident că nu are de gând să o facă. E rece ca o stană de piatră. Prea bine, Hank. Își coboară brațul, iar eu trec, așteptând să activeze alarma și să încuie casa înainte să urcăm în mașină. Merge în spatele mașinii și deschide portbagajul, așezând gențile acolo, în timp ce eu deschid portiera. Mă opresc în ultimul moment pentru a lămuri un lucru:

— Ceea ce ți-am spus azi nu mă transformă într-o ființă irațională, Hank. Nu schimbă cu nimic tot ceea ce cred despre tine și despre... tot. Te iubeam și aseară, și ieri, când am spus lucrurile alea.

Trântește cu forța portbagajul și mă privește pe deasupra plafonului negru.

— Bun.

Asta e tot ceea ce spune, după care urcă la volan și în scurt timp părăsim colțul de pădure unde, fără doar sau poate, las o parte din mine.

*

Dorm aproape tot drumul. Am plecat de la casa din pădure când soarele asfințea, iar acum, când deschid ochii, în orizont se ridică clădirile înalte și ascuțite ale New York-ului, umbrite din spate de soarele fierbinte al dimineții. Îmi amintesc când Kenra m-a adus în Chicago și eram atât de speriată de cât de mare arăta orașul din depărtare. Ei bine, acum sunt terifiată. Oare de ce nu m-a lăsat Sebah în Chicago, la casa cu foișor? Aș fi putut sta la fel de bine și acolo, singură, până când naibii considera Harry că „s-au liniștit lucrurile". Privesc ceasul electric din bord, care indică 08:22. Sebah a condus aproape 12 ore, iar eu am dormit tot atât, ceea ce e destul de nefiresc. Poate că orele nedormite din cauza spitalului se fac simțite abia acum.