Suflet purtat de dor ( volumul 4 )

( * 8 * )

Ziua trecu fără să o simtă, cei doi năzdrăvani au ținut-o ocupată, iar timpul s-a scurs.
Ceasul arată deja 16:49 când Eva îi termină de îmbrăcat pe cei doi și îi privea cum se jucau împreună.
- Eva vreau să te întreb ceva, o strigă Sofia și îi făcu semn să se așeze pe covor lângă ei.
- Ce vrei să mă întrebi? Îi așeză șuviță blonda după urechiușă.
- Tu ne vei părăsi așa cum a făcut și mami?aceasta întrebare o întrista.
- Sofi, mama voastră nu v-a părăsit a plecat sus in cer de unde va veghează, mereu va fi alături de voi.
- Eu am auzit că cei care mor trimit un înger păzitor aici pe pământ, este adevărat?
- Așa este.
- Înseamnă că mami te-a trimis pe tine, să ai grija de mine și de fratele meu și de tati.
- Tati este deja băiat mare și își poate purta singur de grijă, îi spuse amuzată, de voi doi trebuie să am grijă.
Sofia avea o imaginație destul de bogată, unicorni se plimbau prin casă, câteodată și ursii aveau cioc de rață, spunea că marea cântăreața Zonia era bunica ei, așa că Eva încerca să-i de-a crezare de fiecare dată.
Auzi motorul unei mașini în curte semn că domnul ajunse acasă, așa că se uită rapid în oglindă minitoaletei  și se inspectă.
Părul era prins vânătăile de pe fața dispăruse, mai puțin rana din gatului pe care o ascundea cu ajutorul unei eșarfe.
- Eva, intră în camera Silvia, rămân eu cu copii poți coborâ, domnul avocat te așteaptă în birou, încearcă să nu-l reții foarte mult trebuie să plece la sală, îi șopti , și nu uita nu pune întrebări.
- Am înțeles,îi răspunse Silviei apoi își îndreptă atenția spre copii,  Sofi , Matei noi ne luăm rămas bun imediat după ce termin de vorbit cu tatăl vostru urc la noi înapoi da?
În birou Amir se așeza pe scaun impunător căptușit cu piele neagră, procesul de astăzi îl epuizase total însă avea satisfacția că îl câștigase.
Câteva hârtii lăsate de el pe birou cu o seară în urma îi atrase atenția și începu să le inspecteze.
Doua bătăi ușoare în ușă o anunță pe bona copiilor săi.
- Intră! auzi Eva care își inspectă din nou hainele cu care era îmbrăcată, lejer și decent gândi.

Deschise încet ușa și tabloul mare de pe peretele din fața în care era mama celor doi îngerași o făcu să uite pentru câteva clipe pentru ce intrase.
Își coborâ privirea spre bărbatul care se ridică în picioare și o privea asemeni unei stafii.
Eva privi bărbatul din fața ei șocată, închise ochii apoi îi deschise crezând că privirea îi joacă feste.
- Eva.....abia șopti Amir.
Aceasta nu spunea nimic doar făcea pași înapoi până când simti ușa în spatele ei.
- Spune-mi că cei de care am grijă nu sunt copii tăi, îi spuse cu ochii plini de lacrimi.

- Tu ești cea care are grijă de copii mei? o întrebă la rândul lui șocat .
Privi femeia din fața lui vizibil slăbită, cu cicatrici pe obrazul ei cândva fin , cearcani adânci, o umbră a celei pe care o iubea cu disperare.
- Asta chiar este o glumă proastă, încerca să zâmbească printre lacrimi Eva, nu poate fi adevărat, își duse mana la frunte.
- Eva nu-mi vine să cred că ești tu , ocoli birou și veni aproape de ea dar Eva îi făcu semn să mențină distanța.
- Eu....eu trebuie să plec se întoarse și cu mâinile tremurând încerca să deschidă ușa dar nu reuși pentru că Amir îi cuprinse mijlocul și o trase la pieptul lui strângând-o cu putere.
Impactul o făcu să icnească de durere, câteva coaste încă o deranjau dar apropierea lui o durea mai tare.
- Dă-mi drumul, se smunci cu putere din brațele lui, cum îți permiți să mă atingi? Cum? începu să țipe .
- Eva, mi-a fost atât de dor de tine, încerca să-i vorbească.
- Da, sigur se vede, își șterse lacrimile cu podul palmei.
- M-am căsătorit pentru că tu nu mi-ai mai dat nici o șansă, nu mi-ai mai răspuns la telefon , nu ai mai vrut să știi nimic de mine, de ce Eva, de ce nu ai vrut o relație la distanță?
- Pentru că relațiile la distanță nu există, ochii care nu se văd se uită.
- Greșești, eu nu te-am uitat nici o clipă, ți-am dus dorul în fiecare moment, încerca din nou să se apropie de ea.
- Și eu m-am căsătorit cu un om minunat pe care îl iubesc și care mă iubește, am o căsnicie foarte fericită,după ce termină acestea de spus Eva își mușcă limba nici ei nu-i venea să creadă ce ieși din gura ei.
- Mă bucur atunci pentru tine, mări distanta dintre ei, mereu am vrut să fii fericită.
- Ai vrut? Tu ai vrut să fiu fericită? Atunci de ce naiba ai plecat atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine, tu știi că atunci când a murit tata nu am putut să îl plâng? Știi de ce? Pentru că toate lacrimile le-am irosit pe tine , se apropie de el și începu să-l lovească cu pumnii în piept încercând să își verse toată furia acumulată pentru el.
- Tu ești principalul vinovat pentru întreaga mea dramă, datorită ție acum sunt căsăt.......își închide gura înainte să vorbească alte lucruri.
Amir stătea și o lasă să își descarce furia pe el fără să schițeze nici un gest de a o opri, îi privea ochii plini de lacrimi, buzele uscate , cicatricele de pe obraz, privită cu atenție chipul ei atâta total opusul căsătoriei fericire așa cum astea o descrise, dar își alungă din minte că este victima unui abuz domestic.
- De ce te-ai întors Amir? se lasă pe scaun sleită de puteri.
- Așa am simțit , se lasă în genunchi în fața ei și încercă să-i desprindă mâinile care îi acoperea chipul.
- Trebuie să plec, se ridică cu rapiditate și se îndepărtă spre ușă.
- Nu...nu pleca Eva, te rog .....copii mei te iubesc....încerca să se agațe de orice.
- Le vei spune că mi-am dat demisia, deschise ușa și ieși pe hol unde stăteau Silvia și Luminița speriate de țipetele din birou însă nici una nu a avut curaj să intervină.
- Eva nu pleca te rog! alerga în urma ei și reuși să o oprească înainte să iasă din curte.
- Nu mă atinge, își trase brațul din mână lui .
- Te rog, hai să vorbim cu calm, te rog.
Involuntar privirea Evei urcă spre fereastra camerei fetiței și o văzu cum îi privea încruntată neintelegand ce se petrece.
- Lasă-mă să plec, Sofia ne privește , nu cred că ai vrea să îi explici unei fetițe de 6ani povestea vieții tale.
- Eva, vreau să vorbim, încerca acesta să-i vorbească din nou.
- De ce? Sa mă minți din nou? In plus nu avem ce să vorbim, acum te rog să mă scuzi , soțul meu mă așteaptă acasă.
Amir o urmări trist cu privirea până când aceasta dispăru din raza lui vizuală, trebuia să afle unde locuia și cine era cea mai în măsură să-i răspundă la câteva întrebări decât Silvia, așa că intră grăbit în casă.