Capitolul XIX - Realitate

3.9K 492 91
                                    

        A fost ca o lovitură grea, care te lasă fără aer. O dulce lovitură, șocant de exactă, ajunsă în centrul acelui gol imens pe care, amuzant, chiar ea îl lăsase în urma sa. Dar, ceva s-a întâmplat. După atâta timp, în care i-am interzis inimii să mai bată și rațiunii să mai pună în balanță, am simțit ceva. Un mic tremur, pentru început. Apoi, a răbufnit. Tot ce ținusem închis până atunci, mi-au zgâriat sufletul în goana violentă de a ieși afară. Dorința și Frica, care se îmbinau când îmi alegeam prada, Setea nestăvilită și Euforia, pe care le simțeam în momentul în care prima picătură de sânge îmi ajungea pe limbă, Vina și Groaza cea hâdă, care mă sfâșiau pe interior când își dădeau duhul în brațele mele, luând câte o mică bucățică din mine, cu ei. Iar apoi...

        Iubirea.

        Cel mai controversat sentiment pe care eu îl trăisem până atunci. Cel care le îngenunchease pe toate.

        Și toate acestea, din vina ei. Ea, Oracolul.

        Anastasia.

        Ea era liniștea din mijlocul furtunii. Ea era antidotul celei mai crunte boli și tot ea îmi apărea ca o fermecătoare nălucă printre coșmaruri.

        Am cuprins-o strâns de talie cu o mână, cealaltă i-am băgat-o aproape violent în păr și am deschis gura, sărutând-o cu sete și tânjind totodată după mai mult. Am lăsat ceea ce simțeam să explodeze în acel sărut, gândindu-mă că mă voi ocupa de durerea paralizantă mai târziu. Trăiam și muream pentru clipa asta. Pentru simplul fapt că o aveam din nou în brațele mele.

        Tocmai îmi spusese că mă iubește. Nu știam cât de adevărat era lucrul ăsta, sau era doar o strategie pentru a mă "repara", însă sunase al naibii de bine!

         Când tot acest moment luă sfârșit, frunțile noastre au rămas unite, corpurile îmbrățișate, simțurile contopite.

       - Ce ai făcut? Șopti ea, o lacrimă făcându-și lent drum pe obrazul ei fin.

       - Mi-am oprit inima, am răspuns încet.

       - De ce?

       - Ca să nu te mai simt.

        Ochii ei s-au mărit, privindu-mă uimită. Apoi, ridicându-se puțin pe vârfuri, îmi plasă un sărut pe gât.

       - Dar, îți aparțin. De ce să vrei asta?

        Am privit-o lung, înainte să o lipesc iar de mine și să o sărut cum îmi place mie. Iar ea se topea încet.

       - Hmm, nu vreau să fiu indiscret, dar ea este totuși Marele Oracol.

        Hermes! Uitasem de el!

        I-am dat drumul Anastasiei, încruntându-mă spre prietenul meu, care ridică din umeri în semn de scuză.

       - Și Phytia? am întrebat-o.

       - Zeus și-a dorit-o enorm, fiind singura care îi era interzisă. A încercat să ajungă la ea chiar în templul din Delphi. Marele Apollo a salvat-o și a luat-o în carul său din aur. Succesoarea ei am fost eu.

       - Zeul ăla nu are limite, am mormăit.

       - Dar, asta nu e tot, vorbi ea neliniștită.

        Urma o discuție "la rece", simțeam asta, așa că i-am cerut să vorbim într-un loc mai retras, la cel mai apropiat han. Din fericire, a acceptat fără prea mari rețineri. După aproximativ o jumătate de oră, eram toți trei într-una din camere.

       - Am avut tot felul de vise ciudate în ultimul timp, vorbi Anastasia, privindu-și mâinile împreunate în poală.

       - Despre? Ridică Hermes din sprâncene.

       - Titani. Tartar. Cheile închisorii...

       - Ce vrei să spui? am întrebat-o uimit. Cine ar vrea să intre acolo?

      - Dar să iasă? Mă întrebă ea, privindu-mă brusc în ochi.

       - O evadare? Imposibil! am exclamat.

       - Nimic nu este imposibil, Sin! Nu ai învățat încă asta?

       - Sunt neputincioși fără ajutor din exterior, m-am încruntat. Deci, avem și trădători. Cine?

       - Nu știu încă, fețele lor sunt acoperite cu văluri negre și am senzația că ceva îmi scapă. Cineva nu mă lasă să văd mai mult.

       - Trebuie să oprim asta! Vorbi Hermes gâtuit. Haosul va pune stăpânire pe tot pământul, pe noi toți, iar pentru tine nu e mare problemă, mi se adresă, tu ești născut din Haos, dar eu nu mi-am primit încă excursia pe tărâmul Amazoanelor!

       - Nu înțelegi! m-am răstit. Dacă Titanii ies din Tartar, vom muri cu toții! Războiul ce va urma va fi catastrofal! Anastasia, am privit-o, trebuie să existe o vrajă, o incantație, ceva care să îți dea putere să vezi dincolo de obstacole!

       - Nu știu cum aș putea. Sunt puternică, dar magia mea vine doar din lumină.

        Atunci m-a trăznit. Aveam ideea, știam soluția, dar îmi era groază de asta. Nu voiam să îi pătez sufletul, să cunoască și cealaltă față a acestei lumi. Dar nu exista altă cale.

       - Ai avut de a face până acum cu... magia neagră?

        Două perechi de ochi m-au privit șocate.

       - Sin..., vorbi Hermes, parcă avertizându-mă.

       - Ai tu o idee mai strălucită? M-am răstit.

       - Spune-mi mai mult, vorbi ea, cu voce tremurândă.

       - Magie albă. Așa se numește ce faci tu. Dacă ți-aș oferi puterile mele, ai fi singura persoană din lume care ar stăpâni Viața și Moartea. Dar, Anastasia, trebuie să înțelegi că vei vedea și simți tot. Dacă facem asta, nu mai e cale de întoarcere!

        Am văzut-o inspirând adânc de două ori, apoi hotărârea se citea limpede în ochii ei.

       - Când începem?

        Hermes oftă adânc, încruntat, dar nu mai spuse nimic. Era periculos ceea ce făceam, nici măcar Zeus nu avea o putere atât de mare. Și totuși, o muritoare avea să fie mai presus decât a fost cineva vreodată.

SinWhere stories live. Discover now