Sin

Capitolul IX - Amazoanele

        Am pornit din nou la drum, de data aceasta spre tărâmul amazoanelor. Hermes mai avea puțin și plutea, abia aștepta să ajungă în "Raiul" său propriu și personal. În schimb, Anastasia nu vorbea cu noi. Sau, cel puțin cu mine. Totuși, eram mai mult decât conștient de prezența ei.

       - Fiți cu băgare de seamă, ne avertiză Anastasia, când peisajul deveni din ce în ce mai pitoresc, se știa că Amazoanele trăiesc într-un regat mic și mirific. Într-adevăr, pajiștile aveau iarbă tot mai înaltă și deasă, copacii erau încărcați cu fructe coapte, turme de oi, vaci și cai impecabile pășteau liniștite în bătaia soarelui. Florile de câmp colorate în roz, galben, violet și albastru îndulcea tot acest tablou care, trebuia să recunosc, mă impresiona chiar și pe mine.

        L-am văzut pe Hermes aplecându-se de câteva ori și rupând câteva flori, dar nu am fost atent la ceea ce face până când nu se grăbi să o prindă pe Anastasia din urmă, pentru că ea deschidea drumul și îi așeză o coroniță din flori de câmp pe cap. Aceasta îi zâmbi sincer și îl pupă pe obraz, simțind în acel moment cum un foc mistuitor mă arde în interior.

        Am încercat să privesc în altă parte, încruntându-mă nervos și strângând atât de tare din dinți, încât maxilarul îmi zvâcnea. Era Hermes fratele meu, dar acum îmi venea să îi deșurubez degetele unul câte unul!

        Am ajuns într-o mică poieniță, unde nu am apucat să facem decât câțiva pași, că eu și Hermes ne-am trezit ridicați în aer de niște plase împletite bine din piei. Strigăte de luptă se auzeau cu ecou din toate părțile și vestitele amazoane au ieșit la vedere, cu lănci, săbii și tolbe cu săgeți otrăvite. Erau de o frumusețe sălbatică răpitoare, probabil ele erau de vină și pentru peisajul din jur. Pământul rodea în jurul lor. Anastasia privea cu ochi mari în jur, de ea nu se atinsese nimeni.

       - Nu vă mai zbateți, dacă nu vreți să muriți înainte de a avea ceva de spus.

        Ne-am uitat în jur după sursa vocii. O femeie brunetă, extrem de frumoasă, cu un sutien decorat cu fildeș, la fel ca și coroana de pe frunte, cu fustă și sandale care se leagă sus pe picior din piei și o centură din aur bătută cu pietre prețioase, apăru dintre copaci.

        - Măreață și frumoasă Hippolyte, dezleagă-mă și îți jur că rămân servitorul tău pe viață, murmură Hermes vrăjit de corpul ei parcă sculptat și de sânii imenși, care aproape ieșeau din sutien.

        Amazoanele au început să chicotească și Hyppolyte s-a adresat Anastasiei:

       - Tu ești cel mai mare Oracol, după Pythia, spuse ea cu respect și începeam să cred că am judecat-o cam aspru până acum. Spune-mi, cine sunt acești doi maimuțoi?

        Un val de râsete și îmi venea să o strâng de gât.

       - Cel răsfirat este zeul Hermes, sunt sigură că ai auzit de el. Are un suflet blând. Iar el... Încă nu știu sigur ce să răspund.

        Hippolyte îi zâmbi conspirativ, se pare că femeile au un fel de telepatie ciudată. Se apropie de locul unde eram atârnat și mă măsură cu privirea, apoi își linse lasciv buza de jos.

        Virgine, zici?

       - Legați bărbații și veniți cu ei acasă, ordonă ea.

        Am căzut amândoi ca niște saci de cartofi și ne-am lăsat legați. Eu, din respect față de ele și pentru teritoriul lor, iar Hermes pentru că i se îndeplinea o fantezie: trei femei mai degrabă dezbrăcate îl legau fedeleș.

       - Lasa-mă ca să le închin o odă buzelor tale perfecte, îi spuse el unei amazoane blonde și aceasta chicoti amuzată.

        Casa lor era un fel de castel mai mic, din marmură lăptoasă. Plante cățarătoare o acopereau până la jumătate și era imprejmuită de o grădină plină cu flori sălbatice de diferite culori. Am intrat înăuntru, unde vedeam doar covoare pufoase din blană naturală, perne din mătase și fir de aur, perdele fine și grele. Ne-am oprit în sala tronului unde Hippolyte se așeză, apoi le făcu semn amazoanelor să ne dezlege.