Sin

Capitolul XV - Despărțirea

        Dormea cu capul pe umărul meu, cu buzele moi ușor întredeschise și cu ploapele mișcându-se din când în când, semn că lumea nesigură a viselor o acaparase cu totul. Mă temeam pentru ea, nu voiam să o rănesc. Știam că suntem diferiți la stadiul ea, puritate pusă pe un piedestal sus printre zeii din Olymp, eu jos, pe tronul din piatră, între demoni, Furii și stihii.

        Ce fel de destin crunt era acesta? Fiul durerii, să se îndrăgostească de fiica purității? Nu găseam o soluție pentru ceea ce noi simțeam, cel puțin, nu fără să îi pătez sufletul. Nu voiam să o schimb, nu voiam să o bag în lumea mea întunecată, nu voiam ca ea să îmi vadă partea întunecată. Nu aș putea să o aduc în Tartar, ar fi un blestem pentru ea! Deși, nu fusesem prea subtil când am smuls inimi cu mâinile goale.

       Poate asta era și cea mai mare temere a mea, faptul că ea îmi va vedea adevărata față și va fugi de mine, că ea va putea să îmi citească în privire răutatea care mocnea, că îmi va deschide sufletul și nu va fi pregătită ca să îmi înfrunte toți demonii ce și-au făcut sălaș acolo de atâta timp.

        Poate că a venit timpul ca să ajungem la o concluzie. Gândul să îmi exprim cu voce tare sentimentele mă încolțea de fiecare dată când îmi revenea în minte. Și nu oricui, ci tocmai lui Uranus. Anastasia se atașa de mine, vedeam cum reacționează atunci când îi vorbesc și nu voiam să sufere din cauza mea. Am privit-o iar, știind că aș putea să fac asta toată viața. Iar asta mă făcu mai hotărât ca niciodată.

        Mi-am retras încet mâna de pe talia ei și am așezat repede perna lângă ea, pentru a nu simți că lipsesc. M-am strecurat afară, am urcat pe micul deal de lângă han și am ridicat ochii spre cer.

       - Mărite Uranus, vreau să îți vorbesc. Te rog să mă asculți.

        Am privit cerul încă învăluit în misterul nopții și stelele au început să se miște pe boltă, formând chipul zeului chemat.

       - Sper că ai o scuză bună, spuse el și vocea îi era un șuierat aprig.

       - Nu cred că înțeleg...

       - Nu pentru ea m-ai chemat?

         Se pare că Uranus era mai în temă decât credeam.

       - Țin la ea. Mult. Și știu cât de importantă este pentru tine, dar vreau să știu... dacă pot îndrăzni vreodată să o iubesc.

       - Ți-ai pierdut mințile? Tună el. În curând va fi mai presus decât Phytia, un asemenea Oracol puternic se naște o dată la mii de ani!

       - Știu! Dar nu pot controla ceea ce simt, e prima dată când îmi permit să sper!

       - Ce coincidență! Vorbești despre speranță, când tocmai tu ai închis toate acele nenorociri în cutia Pandorei!

       - Asta mi-a rămas și mie! Spune-mi ce să fac! Tu știi totul, vreau să o fac fericită!

       - Dacă te atingi de Oracol, te voi chinui pe tine prin ea!

       - Poftim? am întrebat șocat.

       - Pleacă, uită de ea! Știi prea bine că nu aveți nici un viitor! Pentru binele ei, îndepărtează-te de ea înainte să se implice prea mult, sau înainte să o distrug în fața ochilor tăi, pentru nesăbuința ta!

        Am rămas nemișcat, fără ca măcar să observ că bolta cerului era din nou intactă. Uranus avea dreptate. Nu aveam ce să îi ofer și nici cum să fiu cu ea, fără să o rănesc. Iar lui nu îi voi permite să îi facă rău, din cauza mea!

        Întors în cameră, m-am așezat pe marginea patului și am așteptat ca zorii noii zile să o trezească pe cea care mi-a furat inima. Când ea deschise somnoroasă ochii, inima mea se strânse dureros. Dar, trebuia să o fac.

       - Bună dimineața, zâmbi ea.

        Se ridică din pat, veni lângă mine și se întinse să mă sărute pe obraz, însă eu mi-am întors chipul, ferindu-mă.

       - S-a întâmplat ceva? Se încruntă.

       - Trebuie să plec, am spus pe un ton dur.

       - Doar tu? Șopti Anastasia încurcată.

       - Da. Doar eu, am spus și m-am ridicat, am luat teaca în care era sabia mea, apoi m-am îndreptat spre ieșire.

       - Stai! Strigă ea și vocea ei îmi străpunse conștiința.

        Anastasia mă prinse de braț, apoi se propti în fața mea.

       - Spune-mi ce naiba se întâmplă, Sin! Îmi ceru ea.

       - Mi-am îndeplinit misiunea. Nu mai am nevoie de tine, am spus mecanic vorbele, încercând să folosesc un ton tăios și simțind fiecare cuvânt ca pe un ghimpe.

       - Nu cred că ai spus asta, vorbi ea și buza de jos începu să îi tremure, ea prinzând-o între dinți și făcându-mă să îmi doresc să o sărut ca un nebun.

        Dar, Uranus îi va face rău.

       - Ce nu crezi, Anastasia? Credeai că într-adevăr o să mă schimb pentru tine?

       - Dar, toate lucrurile pe care mi le-ai spus..., se opri din vorbit cu vocea sugrumată de lacrimi. Ochii ei verzi erau adânciți într-o nemărginită durere.

       - Cât poți fi de naivă! Sunt stăpânul Morții! Ce aș putea să văd la una ca tine? Am încercat să par degustat și am trecut pe lângă ea, ieșind în răcoarea dimineții.

        Am auzit-o pășind în urma mea și se opri apoi, dar eu am continuat să merg, luptându-mă cu impulsul de a-i mai arunca o ultimă privire.

       - Sin! Strigă ea.

        M-am oprit și eu.

       - Privește-mă în ochi și spune-mi că nu simți nimic pentru mine! Îmi strigă, iar ăsta era testul suprem. Dacă îl treceam, o salvam.

        M-am întors încet, privind-o.

       - Știu că mă iubești. Ai uitat că simt tot ce simți și tu? Întrebă ea. Te iubesc, Sin. Te rog, spune-mi că nu ai vorbit serios.

       Mi-am ținut respirația. Mă iubea! Anastasia mă iubește! Cum să mai stau departe de ea acum? Cum să o mai protejez de mine? Pe Zeus, nu am simțit o durere mai mare în viața mea! Tocmai când puteam să o am cu adevărat, să o fac a mea, să o păstrez pentru totdeauna, eu eram forțat să îndepărtez singura femeie care îmi adusese vreodată liniște!

       - Te înșeli amarnic, am mârâit cu toți mușchii din corpul meu încordați la maxim, din cauza suferinței care se zbătea în mine. Mi-ar fi plăcut să te fut măcar o dată, dar nimeni nu e de neînlocuit, am ridicat din umeri.

        Lacrimi amare au început să i se prelingă pe chip, în timp ce strânse puternic mâinile în pumni. Vântul începu să sufle din ce în ce mai tare, nori cenușii au umplut cerul și totul s-a întunecat.

       - Anastasia? Am întrebat încruntat și ea mă privi cu ură, îndurerată.

        O durere cruntă mă lovi în cap, făcându-mă să îngenunchiez și să scot un urlet stins din piept. Era o durere atât de ascuțită, ireală dar extrem de intensă, tocmai pentru că venea din interiorul meu. Nu reușeam să gândesc, simțeam cum ochii îmi devin roșii și venele din jurul lor se înnegresc ca un răspuns-scut al atacului, dar din păcate nu mă ajuta cu nimic asta. Anastasia tocmai mă tortura fără să ridice un deget.

        Și tot la fel de repede, durerea trecu brusc și am reușit să ridic privirea spre ea. Își ștergea nervoasă lacrimile.

       - Data viitoare când te mai văd, voi avea grijă să îți plesnească capul! Deci, stai naibii departe de mine! Spuse ea și se întoarse pe călcâie, îndepărtându-se.

        Am izbit cu pumnii în pământ, făcându-l să se despice sub forța mâinilor mele. Tocmai priveam neputincios cum cel mai bun lucru din viața mea îmi scapă printre degete.