My bear has a soul

He can love

                               Toata lumea isi aduce aminte de prima dragoste. Chiar daca a fost ea la o varsta la care probabil nu stii sa calculezi 7x9.

              Imi amintesc foarte clar de prima mea dragoste. Asta ar fi bineinteles la varsta de 7 ani, in clasa a 2-a cand nu ajunsesem inca la tabla inmultirii.

           Va mai aduceti aminte de colega de la gradinita, Alice, care din intamplare purta numele eroinei mele preferate din "Alice in tara minunilor" si care mi-a luat apararea in fata balonului Jim si care dintr-un motiv inca neelucidat nu a spus nimic cand a aflat ca Paco vorbea si care... da, cam multi "si care". Intelegeti voi la ce ma refer. Ideea e ca deveniseram foarte buni prieteni, iar in clasa a 2-a era colega mea de banca, si dintr-un oarecare motiv, dupa un timp, ma simteam ciudat in apropierea ei. Inima parea ca bubuie prea repede si obrajorii mei rotunjori, pe care mama ii adora, deveneau ciudat de rosii. La inceput am dat vina pe o raceala, dar cand am vazut ca timpul se scurgea si presupusa raceala nu mai trecea deloc, am inceput sa ma intreb ce se intampla cu mine.

          Intr-o zi cand plecam de la scoala, Alice ma insotea acasa ca de obicei. Paco mergea intre noi, vorbind ca si cum nu ar fi fost de fapt un urs de plus magic, ci ca un copil normal. Inca odata inima se zvarcolea in pieptul meu si simteam ca rosesc de fiecare data cand mai aruncam cate o privire la Alice. Am ajuns in fata casei mele si singurul lucru pe care am reusit sa il fac a fost sa ingaim un:

-Pai...

Priveam in pamant si nu stiam de ce imi era rusine. Doar era prietena mea! De ce mi-ar fi fost rusine? Stand acolo ca statuia, cu fata in jos, ma gandeam ca in acel moment as putea de asemenea sa topesc asfaltul cu privirea laser a lui Superman--privire pe care bineintele n-o aveam!-- si sa intru in pamant. Vazandu-mi stanjeneala, si fiind si mai curajoasa, Alice s-a apropiat de mine si m-a imbratisat strans, dupa care mi-a dat un pupic pe obraz si si-a luat la revedere fugind spre casa ei. Dintr-un oarecare motiv imi venea sa o iau la goana pe strada si sa tip de fericire. Cumva prinsesem aripi, desi eram destul de sigur ca daca ma aruncam de pe casa as fi cazut direct in cap. Nu aveam sa mai spal vreodata obrazul ala! Cel putin asa gandeam... chiar daca imediat in acea seara am facut baie si e de la sine inteles ca m-am spalat si pe fata. Mama care ma privea din tocul usii zambind, a spus:

-Andy, iti place de colega ta Alice, asa-i? Intrebase ea de parca ar fi fost cel mai evident lucru de pe planeta. M-am intors catre ea pregatit sa neg si apoi mi-am dat seama ca nu puteam sa neg din moment ce ea era mama si vedea, teoretic, prin mine. Am rosit si apoi m-am intrebat daca chiar asta era sau era doar o chestiune superficiala. Nu mi-am putut raspunde la intrebare, iar ziua urmatoare cand am mers la scoala cu Paco si m-am intalnit cu Alice nu puteam sa vad decat ochii ei negrii si parul blond-murdar alaturi de zambetul ei jucaus. A ras cand m-a vazut si atunci am simtit ca ma topesc. Am mers catre ea si am imbratisat-o strans. Ceva era neinregula cu mine, dar asta nu era important. Important era ca prinsesem curajul necesar sa-i spun ce simteam chiar daca eram speriat.

-Alice! Te plac! Am declarat eu scurt, iar fata din bratele mele a inceput sa rada. In acel moment am crezul ca cerul imi va pica in cap. Oare radea de sentimentele mele si de sinceritatea mea? M-am departat de ea si mi-a zambit cald, iar atunci am privit-o ca pe o raza de soare.

-Si eu! A raspuns ea scurt. Am zambit inconstient, uimit de raspunsul ei. Paco ne privea incurcat. Alice l-a privit si apoi a spus:

-Hei Paco! Vreau sa-ti fac cunostinta cu cineva! A spus ea si s-a indreptat spre rucsacul ei. L-a deschis si din el s-a ivit un capsor alb. Nu puteam sa imi dau seama care dintre noi era mai socat. Eu ca vedeam o a doua minune imposibila sau Paco care parea trasnit cand a vazut ca mai exista cineva ca el. Ursuletul alb cu ochisori albastrii a iesit timid din rucsac si s-a indreptat spre noi. A zambit inocent.

-Umm...Buna, eu sunt Lulu! A spus ea intinzandu-i labuta lui Paco. Bietul de el era terifiat si emotionat in acelasi timp. Nu stiam daca rosise, dar citeam in ochii lui ca era entuziasmat de faptura din fata lui. In sfarsit avea sa aiba si el un seaman, cineva ca el care sa-l ajute sa nu se simta diferit. Am ras incurcat, iar Paco si-a revenit din transa in care intrase si i-a intins mana ursuletului Lulu. Si-a indreptat fata in pamant si mi-am dat seama ca trecea exact prin ce trecusem si eu cu Alice. Paco al meu se indragostise de Lulu, ursuletul fetita al lui Alice. Cam repede, dar nu puteam condamna sentimentele unui animalut de plus care avea o inima de vata.

            Acea zi a fost mult prea bizara si aproape ireala. Adica ce om cu mintile in cap s-ar fi gandit ca exista pe acest pamant un ursulet viu? Dar ce spuneti de doi? Faptele vorbesc de la sine si fie esti nebun si de fapt ursul e doar un simplu urs, iar tu esti mult prea plin de imaginatie si astfel se explica de ce vorbesti cu el, fie esti intreg la minte si restul lumii care nu crede ce vede e cea nebuna. Prefer sa cred ca e o alta varianta pentru ca altfel in oricare dintre cele doua cazuri as fi probabil la spitalul de nebuni. Si simptomele nu puteau fi puse pe seama varstei la care copii au prieteni imaginari. Dar asta era!

              Acea zi a fost un moment crucial in vietile noastre. Pentru prima oara nu ne mai simteam diferiti si gasiseram pe cineva care nu putea intelege. Aflasem ca Lulu era...vie de cateva zile doar si se parea ca dobandise aceleasi puteri ca Paco dupa ce Alice incepuse sa petreaca mai mult timp cu ea. De atunci noi patru eram de nedespartit. Mergeam la scoala impreuna, stateam la scoala impreuna, veneam de la scoala impreuna si ne faceam vizite zilnic, chiar mai dormeam unul la altul. Nu puteam sa spun ca aveam un fel de relatii. Cel putin eu si Alice...ne-am dat seama de asta putin mai tarziu cand ursuletii nostrii chiar se indragostisera unul de altul si erau inseparabili. Atunci insa sentimentele mele pentru Alice se reprimasera si ramasesem doar cei mai buni prieteni, lucru de apreciat. Aveam propriul nostru termen de inseparabilitate. De mentionat este ca relatia noastra de prietenie a tinut mult, mult, pana in anii de liceu, dar pana la acel moment mai e de povestit.