My bear has a soul

He can feel !

                Oamenii sunt fiinte fragile si inofensive, dar cand li se ia ceea ce le este drag devin pesimisti si pierduti in propriile vieti. Devin egoisti si incapatanati pana in panzele albe, luptand sa capete ceea ce vor sau ce au pierdut

                 Trecusera deja 4 anisori din viata mea... si a lui Paco. Lucrurile erau cam la fel, cu exceptia faptului ca eu aveam toti dintisorii in gura, mergeam fara probleme si vorbeam destul de binisor. Ascunsesem bine de toti faptul ca ursuletul meu era din ce in ce mai viu. Si acum o sa va povestesc cum a fost cand mami si tati au aflat de Paco si de "magia" din el.

            Tocmai ne intorceam din parc. Eram epuizat dupa ce ma jucasem cu tati si mami cu mingea. Ne-am intors acasa si tot ce imi mai doream era sa il iau pe Paco in brate si sa ma duc sa ma joc cu el. Ce greseala! Am urcat scarile repejor sub privirile parintilor mei si cand l-am pus pe Paco jos ca sa ma intorc sa ii salut, m-am impiedicat. Ai mei probabil au facut un preinfarct, dar Paco a actionat fara sa isi dea seama si m-a apucat de manuta. Se agatase bietul de el de balustrada de la scara ca sa ma poate tine. Atunci a fost punctul culminant. Mami, pe jumatate in stare de soc a venit ca fulgerul la mine si m-a ridicat uitandu-se marcata la Paco, care rasufla cu greu si abia se mai misca. Ceva se intamplase, stiam asta, deoarece manuta cu care ma tinuse s-a auzit paraind. Dar Paco nu arata durere. Niciodata nu aratase. Era loial, dar nu avea sentimente, sau cel putin nu le observasem eu. Tata a urcat scarile doua cate doua privind creatura pe care o crezuse doar un urs de plus. Cum de nu observasera pana acum, se intrebau ei. Mda... Eram bun la ascuns. Dar nu era momentul sa fiu mandru. Paco era ranit. M-am aplecat spre el, dar tata mi-a luat-o inainte si apucandu-l de piciorus l-a luat din fata mea si s-a dus cu el afara. Mi s-a rupt inima vazandu-l asa de najutorat si pentru prima oara in viata mea am simtit ca ceva din sufletul meu a pierit. Imi aruncase cel mai bun prieten ca pe o carpa si nu se gandise nici macar putin la faptul ca el ma salvase. Am inceput sa plang cum nu mai plansesem de cand mi-l luasera prima oara sa il spele. Ce facuse ursuletul meu ca sa merite asta.

                            Urmatoarele zile au fost un cosmar. Nu mai voiam sa mananc, nu puteam sa dorm si plangeam mai mereu. Nimic nu imi doream mai mult decat sa-mi vad ursuletul cu ochii lui ca margelutele si cu zambetul lui vesnic pe botic. Mama era neajutorata. Nu stia ce sa imi mai faca. Jongla intre dorinta de a mi-l aduce pe Paco, ca sa nu mai plang si cea ca ursul era o ciudatenie si nu trebuia sa stea in preajma mea. Singurul lucru pe care il facusem in acele zile era sa-l cer inapoi pe Paco.

                      Dupa o saptamana lunga si chinuitoare, tati m-a dus in parc. Nu aveam nici un chef, iar cand tati a plecat sa imi aduca o inghetata cu gandul sa isi ia revansa eu am plecat de langa banca si am intrat in tubul de la tobogan. Nu mai voiam sa merg acasa pana nu mi-l aduceau pe scumpul meu Paco inapoi. Stiam ca nu se mai poate, dar o parte din mine inca mai spera ca v-a veni la mine. Cand tati s-a intors, nu mai eram. S-a uitat dupa mine prin parc, dar eram prea bun la ascuns, cum am mai spus. Cuprins de teroare si grija a sunat-o pe mama. Uff... imi era mila de ce avea sa faca mama cu el daca afla ca ma pierduse, dar o merita. Si el si ea, pentru ca ei nu au avut mila de mine ca sa-mi inapoieze ursuletul.

                       Seara se instala  si tati inca mai cauta sperand sa ma gaseasca. Dupa un timp mama si-a facut aparitia cu lacrimi in ochi si cu o cutie in brate. Inimioara mi-a saltat in piept. A pus cutia jos privindu-l pe tata. "Numai el ne mai poate ajuta acum" a spus ea si l-a scos pe Paco din cutie. Paco avea lacrimi in ochi. Am inceput sa plang. Ursuletul meu... era aici. Am iesit din tobogan si Paco a inceput sa alerge cu bratele deschise spre mine, suspinand si plangand mai ceva ca mine. Imi dusese lipsa. Ma inselasem cand spusesem ca nu are sentimente. L-am luat in brate fericit si impacat. Mami si tati ma priveau fericiti. Era meritul lui Paco si vazusera asta. Mama a venit si ne-a luat in brate pe amandoi pupandu-ne pe rand pe cap. "Multumesc" i-a spus ea lui Paco, iar el a raspuns fara adaugiri "Oricand pentru prietenul meu".

                         Ne-am intors acasa si mami si tati nici macar nu m-au lasat sa dorm in camera mea. M-au luat in brate si m-au dus la ei in camera. Aveam sa petrecem seara impreuna. L-au intrebat pe Paco mai multe. Despre tot ce se intamplase si cum se intamplase de cand prinsese viata. Erau uimiti si chiar au prins drag de el. Acea seara a fost probabil cea mai fericita din viata mea. Nu aveam sa mai ascund faptul ca Paco era viu. Acum era mai mult ca oricand parte din familie.