Obosit, cu ceațã în plãmâni-mi arși pe alocuri
Întrebam un trecator sã-mi schimbe două focuri,
Cu oameni între blocuri și suflete ce-apun
S-a gãsit sã-mi cadã iarã competența în tutun.
Și tot ce scriu nu spun, nu cânt, las opera în scarã,
Aștept oameni orbi și surzi să mai ieșim pe-afară.
Tot ce se simte-n pragul decăderii,
E sulf, și nici un mugur nu-i, să cadă pradă placerii.
Eu n-am căzut pe gânduri decât seară de seară,
Nici n-am crezut în mine, decât de prima oară.
Sunt un Emil vechi cu mintea mult mai franjuri,
Zâmbesc contra voinței cu plicuri de oranjuri.
