Capitolul 37: ,, Darius"

1.4K 163 48
                                    


Nervoasă, mă duc spre spital către Teresa. Intru în salon iar doamma încă nu ajunsese. Ea deschide ochii și mă invită mai aproape zâmbindu-mi.

— De ce ești așa palidă? Mă întreabă ea iar eu nu știam ce să-i zic.

— Eh, nimic interesant, răspund și mă așez pe scaunul de lângă patul ei iar ea mă privește cu o sprânceană arcuită.

  — Ești palidă atunci când te cerți sau când te enervezi foarte tare. Deci, cine e nenorocitul? Roby?

  — Roby? De ce te-ai gândit fix la el?

  — Păi nu e iubitul tău?

  — CE?! Nu! Eu? Vanesa Vallente iubit? Nu. Niciodată.

   — Aha, spune ea și îmi venea să-i bag niște somnifere pe gât dară abținusem. Mai vedem noi peste câteva zile.

  — Termina, n-am venit aici să vorbim despre viața mea amoroasă.

  — Aha!! face ea iar eu tresar deoarece râdea ca o măgăreață. Deci ai una!

  — Nu, nu am una! Și repet, nu am venit să vorbim despre asta. Eu nu vorbesc despre tine si Darius. Că tot veni vorba, ești cu el?

    Ea își lasă privirea în jos și-o scapă câteva lacrimi. Am zis ceva greșit? Ea își ia un șervețel de pe măsuța de la capul ei șo-și sterge lacrimile cât și nasul.

   — E totul ok?

   — Nu chiar...

   — Povestește-mi, n-am altceva mai bun de facut.

   — Păi... De când sunt în spital nu a mai venit. Și i-am zis ... mamei ... să-l cheme pentru a vorbi. Dar ea a zis că nu vrea să mai vină, pentru ca Darius pleacă...

   — Pleacă? repet eu iar ea afirmă dand din cap cu o expresie tristă pe care o uram chiar și eu. De ce ar pleca acum cand totul e bine?

  — Da.. Pleacă.

   — De ce?

   — Deoarece el a stat cu mama noastră doar cât să ne găsească pe noi. Ea l-a adoptat pe Darius cu un an în urmă să vină aici, deoarece era de vârsa noastră, și, zicea mama, deoarece părea isteț. Pentru ea era " fiul perfect " . Ei bine, l-a luat deoarece avea nevoie de cineva ca s-o încurajeze și s-o ajute. Înțelegi?

   — Adică nenorocita... Adică, femeia aia ce presupune a fi mama noastră...

  — Este mama noastră.

  — ...a sacrificat viața unui copil pentru ea?

   — Vanesa, cred că exagerezi. Darius a acceptat asta.

   — Deoarece voia o familie! Vorbești de parcă nu am trecut și noi prin asta, Teresa, ce naiba! Și acum îl gonește?

  — Nu-l gonește! țipa ea fluturandu-și mâinile în aer. El pleacă!

  — Pai și normal că pleacă. Se simte în plus. Iar ea îl lasă să plece, nu? Ce inimă are?

  — Nu-l lasă, dar Darius n-o asculta.

   — Nu-i mai lua apărarea, Teresa. Unde-l pot găsi pe Darius?

  — La casa mamei... Încă n-a plecat. Adică.. sper.

    Cum aud, ies furtună pe ușă și mă îndrept spre acel loc nenorocit. Vremea era urâtă. Era ger afară de-ți zgâlțâiau dinții în gură, dar în ciuda vremii și a ninsorii care era, eu fugeam cât de repede puteam spre acea casă. Trebuia să-l prind acasă pe Darius, nu puteam să-l las să plece așa, iar dacă femeia aia îl va lăsa și se va da bătută, și cei 0,01% respect pe care-l aveam pentru aia, avea să dispară definitiv. După jumătate de oră de alergat, de mă dureau toate din mine și simțeam cum o răceală mă pândește, ajung în sfârșit la casa acelei femei. Nu era mai nimic schimbat de când plecasem. Totul era la fel, doar cu mai multă zăpadă. Cu tragere de inimă pășesc spre casă și intru în ea apădând brusc pe clanță și intru în casă, știa și ea că nu aveam bunele maniere, și încep să-l strig pe Darius. Dar tac cand în fața mea erau cei doi certându-se, Darius având o valiză ce o trăgea spre ieșire iar femeia îl ținea de mână.

     — Vanesa? Spune el și se îndreaptă spre mine cu tot cu valiza.

   Înainte să mai apuce să mai zică ceva eu ii ridic valiza și i-o arunc cât colo, încât lovește puternic o măsuță de sticla pe care o spàrsese, dar important era că valiza se deschise și-i căzu hainele pe jos. El și doamna se uitau la mine ca la mașini străine iar eu ridic sprâncenele având o privire nervoasă și serioasă.

   — Ce naiba te-a apucat? întreabă el privindu-și hainele pe jos. Ești nebună?

   — Da. Sunt. Tu ești prost?

   — Ce...

    — Da. Ești.

   El tăcu și se uită spre mine de parcă zisesem ceva greșit. Îi puteam vedea neînțelgerea de pe chip iar în sinea mea râdeam de prostia lui.

   — Nu pleci nicăieri.

   — Nu mai am ce face aici, așa că dă-te din calea mea. Nu mă impresionezi și nu mi-e frică de tine.

   — Hm, fac iar el își ridică o sprânceană imediat când bat din palme. Frumos discurs, cât ți-a luat la el?

   — Nu mai fi nesuferită!

   — Oh, dar nu sunt. Ești tu prea prost. Vei pleca fără haine?

   — Plec și gol dacă e nevoie. Așa că dă-te din calea mea și nu te mau năga unde nu-ți fierbe oala. Eu plec și gata, așa că....

      Atunci îl luasem de guler și-l trântesc pe jos. Îl iau de păr și-l dau o dată cu capul de podea. Podeaua era din parchet drci nu aveam să-i fac ceva rău în afară de un cucui, poate și puțin sânge deoarece îl lovisem cu putere, și o durere de cap mare. Îi îndoi și mâna și îi aud geamătul de dutere.

   — Ce spuneai, Dariusel?

Doar eu și cu mine...Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum