Doar eu și cu mine...

Capitolul 21: ,, Ura e principalul sentiment. "

     Roby Pov:

  — Mamă, nu merg nicăieri! țip către mama furios dar ea dă ochii peste cap și-mi prinde obrajii în mainile ei calde și fine.

  — Dragule, nu mai poți sta la școala asta! Ai stat un an acasă din cauza accidentului de motocicletă, nu mai poți sta încă un an.

  — De ce nu pot face școală aici?

— Oamenii vorbesc, puiule, oamenii sunt răi. Te vor judeca! Nu ai văzut atunci? Toți colegii au început să țipe la tine că le-ai omorât colega...dar...

— Gata, mamă, nu-ți mai face rău! spun și-i sărut fruntea când îi văd ochii plin de lacrimi și tristețe. Voi merge la școala aia, dacă așa dorești tu...

— Puiule, de ce nu vrei să mergi? Nu te doare văzând că toți te judecă din toate părțile?

— Nu-i vorba despre asta, mamă, dar...

— Dar?

— Mm, nimic, spun și mă îndrept spre cameră făcându-mi bagajele pentru plecare.

  Pentru ea, mamă. Lia... Știu că se va face bine, se va trezi din comă și le va spune tuturor cum s-a întâmplat totul de fapt.

    Intru-n cameră și mă întind puțin după ce-mi fac bagajele ca pentru mâine să fiu gata de plecare ... către o nouă viață. Nu am vrut să arăt asta în fața mamei, dar sincer, mă sting pe dinăuntru. M-am săturat de tot... Toți mă cataloghează ca fiind nebun, rău, antisocial, satanist, acum câteva zile am mai auzit una, se pare că sunt și posedat. Dar eu doar ignor lumea... Mi-am creat cercul meu, universul meu, de unde nu voi mai ieși până când...Lia,iubirea mea, va reveni.

     Adormisem imediat cum mă pusesem în pat, iar dimineața mama mă trezise foarte devreme. Prea devreme...

   — Hai, Roby, nu mai lenevi! Trebuie să mergem! Tatăl tău ne așteaptă în mașină și tu nici nu te-ai trezit?

— Acum vin, mamă, calmează-te.

    După 10 minute eram gata, nu mă " găteam" . Drumul mi se părea că nu se mai termină și mă scufund iar în lumea muzicii punându-mi căștile le cap.

    Vanesa Pov:

    Îi învățasem o lecție. Cel puțin asta cred. În fine, prea multă prostie. Era ora 7, dar nu aveam chef de școală. Diriginta era deja plecata cu Darius, așa că plecasem fără grijă spre pistă cu placa-n mână. Pista era pustie, și mă pun pe bancă uitandu-mă spre cer.

      — Într-o zi voi veni acolo și eu, mamă, tată, gândesc cu voce tare și-nchid ochii. Dacă nu erați voi sã mă învățați toate chestiile astea despre viață, nu știu cum făceam față la toate astea. O să vă fac mândri, vă promit. Vă voi răzbuna, doar trebuie să așteptati puțin să cresc mai mare.

     Privesc pierdută printre gânduri către cer,  mă ridic ținand placa bine strâns în mână, și plec. Abia realizasem cât de mult mă maturizasem, prin câte am trecut și încă mai am de suferit. Dar voi face față. Pentru mine. Pentru ei. Pentru voi, mamă, tată...

     Ajung acasă cu o durere insuportabilă de cap. Totul se învârtea cu mine, mă simțeam atât de slăbită. Urc scările transpirată intrând repede în baie. Dau drumul imediat la apa caldă, udandu-mi hainele ce mi se lipesc de corp. Nu știu ce era cu mine dar de ceva timp nu mă mai simțeam eu, parcă mă pierdusem puțin. Ceva îmi tulburase gândurile, dar ce?