Doar eu și cu mine...

Capitolul 17: ,, Roluri diferite "

- DEDE! DEDE! STAi! TREBUIE SĂ MAI VORBIM UNELE LUCRURI! STAI! AȘTEAPTĂ! DACA ȚII LA MINE, VEI MAI AȘTEPTA! TE ROG!

- Ce vrei, Vanesa? Nu vreau să-ți mai ascult minciunile, știu că nimeni nu mai ține la mine.

- Bun, spun eu hotărâtă. Atunci, ia-mă de mână și hai să ne aruncăm amândouă!

Mă apropii de ea ușor, iar Dede privindu-mă ciudat, mai face un pas mic în spate și aproape cădea. O mișcare bruscă și se ducea.

- Dede, ia-mă de mână! Hai să murim amândouă!

- Dar eu nu vreau să mori și tu, lasă-mă pe mine! Zice ea agitată și speriată.

- Eu vreau, hai, ia-mă de mână.

Dede în final, mă ia de mână și eu o trag în sfârșit spre mine. O iau în brațe iar ea începe să plângă.

- Se pare că nu ești chiar de piatră, îmi zice ea iar eu din instinct fac un gest " neobișnuit" .

Dede se dă-napoi rapid si mă privește cu o expresie ciudată.

- Ce e? O întreb iar ea râde.

- Tu!

- Eu?

- Da, tu!

- De ce eu?

- Nu, tu ai..

- Eu am ce, Dede?

- Ai zâmbit!

Atunci realizez că avea dreptate. Eu tocmai zambisem in ciuda situatiei in care eram.

- Tu chiar tii la mine, stiam eu, ai zambit pentru mine! spune Dede fericită plângând ușor și senzația pe care mi-o crease fu unică.

Am mai făcut eu vreodată pe cineva să râdă? Niciodată! Ce are fata asta? Cine e? Ce legătură e între noi? Într-un timo atât de scurt să ne purtăm de parcă ne cunoaștem de ani.

- Se pare că ai scos la iveala latura mea cea bună, bravo, felicitări, proasto! spun si râdem împreună.

- Vanesa, ești minunată când râzi! De-a dreptul frumoasă!

Zâmbeam, pentru prima dată în ultimii ani. Nu-mi venea să cred cât de bine e să te știi oarecum implinit zâmbind.

Ne ducem acasa la ea, și aproape că-i loveam cu vaza de flori care se afla pe o măsuță mică lângă mine, pe părinții lui Dede când vedeam că acum o apreciau și ei. Până acum nu au fost în stare să o aprecieze, sau poate au făcut-o, dar nu au fost în stare să-i arate asta, să fie vizibilă această apreciere. În fine, ce știu eu despre familii? NIMIC, EU N-AM FAMILIE!

Dede mă invita să dorm la ea, deși știam ca pe cineva, în ultimii ani se înrijoreaza pentru mine, doamna dirigintă. Ciudat si ridicol, dar nu aveam numarul ei de telefon.

Dupa seara aceea, în care am dormit instantaneu, m-am dus cât de repede am putut acasă, cam pe la ora 9 dimineața. Intru pe ușă și-o vad pe doamna dirigintă stand pe fotoliul din sufragerie cu o patura pe ea si cu o ceașcă de ceai in mana. Cand imi observa prezenta, pune cana pe o masuta din fata fotoliului, si arunca imediat patura de pe ea, venind spre mine, avea ochii rosii si cearcane:

- Unde ai fost? Mă întreabă ea. Unde ai dormit? Cu cine ai fost? Mi-am făcut griji toata noaptea! Și nu-mi incepe cu scuze, vreau adevarul. Vei fi pedeps...

- Wow, wow, wow! Ușurel, femeie! Poți, te rog, să nu te mai porti cu mine ca o mama? Nu esti mama mea, dacă ar trai, ar fi fost acum ea în locul tău. Să-i faci morala lui Darius, el e fiul tau, nu eu.

Dau sa plec dar se pare ca nu i-am zis destule iar vocea ei prea îngrijorată mă enerva:

- NU esti fiica mea, dar stai in casa mea, si eu chiar tin la tine, imi fac griji pentru tine! De ce nu lasi pe cineva sa te iubeasca?

- NU am nevoie de iubirea voastra! raspund eu glacial.

- Ba da! Ba ai nevoie de iubire! Orice om are nevoie! Chiar si tu!

- Destul pe ziua de azi, spun eu. Dacă te deranjeaza prezenta mea in casa ta, nu e nicio problema. Imi fac bagajele si-am plecat, spun si dau sa urc scarile dar ea ma apuca de brat.

- Nu, spune ea, nu pleca. Doar mi-am făcut griji si mi-am intrat prea mult in personaj.

- Bine, spun si plec in camera mea, si-l gasesc pe pat pe Darius ceea ce mă enerva și mai tare.

- Ce dracu' cauti aici, scobitoareo?

- Te așteptam. Credeam că ai uitat unde e casa mamei, spune el sarcastic.

- Foarte amuzant, spun si- l iau de maneca si-l dau jos din pat.