Being Chased

Capitolul 2

     Ultimele trei luni le-am petrecut mâncând numai fast-food și făcând nimic.Cred că ar trebui să-mi fac prieteni și să renunț la caracterul antisocial de care dau dovadă mereu.

     Neah!

     Nu pot ști sigur că după ce deschid gura o să iasă numai cuvinte cu sens și că dacă va fi invers-ceea ce este exact ce se va întâmpla-cineva mă va accepta așa cum sunt. La fel cum au facut Sam, Elli și Bella. Apropo de ele:

    Nota mentala:-sunăți prietenele și spunele cât de dusă cu pluta ai devenit, din cauza unicornilor.

     Acum că am stabilit ce voi face mai târziu, va trebui să mă gândesc cu ce să mă îmbrac, iar acest proces va fi foarte complicat pentru că nu am nicio idee ce ținută să port pentru a face impresie și a ieși în evidență cât mai mult.

     Pfff! De parcă acest lucru s-ar întâmpla în viața asta.

       Am am chicotit la propriul sarcasm. M-am îndreptat spre dulap, deschizându-l. Am ales primele haine care mi-au venit în mână, adică o pereche de blugi negri și un tricou alb simplu.

    Simplu, drăguț și confortabil. Exact stilul meu.

     Mi-am pieptănat părul ciocolatiu, exact ca al mamei, și mi l-am împletit într-o coadă pe care am lăsat-o să cadă într-o parte. Am păstrat machiajul cât mai natural pe care port de când mă știu: rimel, tuș maro și un balsam de buze cu aromă de capșuni, preferatul meu.

      Am aruncat o ultimă privire în oglindă. Cu toate că nu pun accentul pe cum arăt, trebuie să fiu măcar decent îmbrăcată. N-aș dori să-mi speri noii colegi sau să-i fac să creadă că am venit din cel de-al Doilea Război Mondial.

      Am luat geanta care era aruncată într-un colț îndepărtat al camerei. Mi-am așezat la gât colierul mamei pe care-l port încă de când eram mică.În el se află o poza cu ea și una cu bunica, cele mai importante persoane din viata mea. Una este un înger care ma păzește din cer, iar cealaltă de pe Pamant.

     Cu toate că nu-mi pot aminti nimic în legătura cu persoana care mi-a dat viață, am vazut poze și am constat ca sunt copia ei fidelă. Bunica mereu îmi spune că nu i-am moștenit doar înfățișarea, ci și personalitatea. Niciodată nu ratez tristetea din ochii ei când subiectul acesta intră în discuție.Îi lipsește la fel de mult sau poate chiar mai mult decât mie. Sunt bucuroasă că nu se ferește să îmi povesteacă despre cum era ea, deși știe că mă afectează enorm. Din istorisirile îmi pot face propriile amintiri cu mama, nu conteaza că sunt imaginare.E mai bine decât nimic, oricum.

       Singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni, nici atât o lovitură la cap este iubirea ei. Sunt absolut sigură că de oriunde ar fi încă mă iubește și îmi transmite această iubire, astfel încât să nu mă simt mereu singură.

     Nici nu am observat că am început să plâng decât după ce o lacrima sărată și rece mi s-a prelins pe obraz. Am zâmbit în oglinda din fața mea, un zambet amar și plin de tristețe.Genul de zâmbet pe care il am dintotdeauna și pe care nimeni nu-l vede.

      Mi-aș dori să o vad lângă mine fie și pentru o clipă, dar știu că asta nu ar fi posibil și mai știu și că ea sigur nu ar vrea să mă vadă atât de nefericită și plină de regrete.

       Mi-am șters lacrimile care mi-au udat obrajii și am ieșit din cameră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am luat un măr verde din coșul cu fructe aflat în bucătărie, am sărutat-o pe bunica pe obraz, m-am încălțat cu o pereche de bascheți și am ieșit în briza caldă a Los Angeles-ului.