Drako

Capitolul 8

— Am spus să încetezi! vocea i se sparge într-un mârâit teribil, şi simt palma sa în jurul degetelor mele, presând peste bucăţile de sticlă. Lamele ascuţite trec prin pielea noastră, făcându-mă pe mine să scâncesc surd, iar pe el să se încrunte şi mai adânc.

Îmi plesneşte mâinile la o parte, îmbrâncindu-mă, până ce fundul meu se izbeşte de pardoseala veche. Drako priveşte fără să clipească fotografia spartă a părinţilor săi, şi-şi strânge degetele în pumni, făcând sângele să i se prelingă pe piele.

Simt cum buzele îmi tremură, iar interiorul palmelor îmi arde din cauza durerii.

— Îmi... pare rău.

Drako îşi ridică brusc capul spre mine, privindu-mă credul.

— Îţi pare rău? Îţi pare rău?! Ai impresia că asta rezolvă ceva? Ieşi! Dispari din faţa mea! Nu eşti altceva decât o târfuliţă nenorocită care vrea să mă fută pe creier!

Nu ştiu cum s-a întâmplat totul. Tot ce ştiu este că în secunda următoare palma mea însângerată face contact cu obrazul său, forţându-i capul într-o parte. Abia acum îmi dau seama că plâng, şi nici măcar nu pot spune cu exactitate de ce fac asta. De ce fac asta pentru unul ca el?

Scovil îşi duce mâna la obraz, trecându-şi limba peste buzele uscate. Îl privesc cu repulsie, simţind cum pieptul stă să mi se frângă în bucăţi din moment în moment.

— Cine te crezi să-mi vorbeşti aşa? Am spus că-mi pare rău, bine? Ce ar fi trebuit să fac ca să te simţi mai bine? Să mă pun în genunchi? Să mă înjosesc în faţa măriei tale doar pentru că tu eşti atât de gol pe dinăuntru încât nu eşti în stare să accepţi nişte scuze sincere? Eşti distrus, Scovil. Şi nu mă refer la urmele de pe corp. Eşti atât de putred pe dinăuntru încât te îneci cu propria răutate. Iar eu nu sunt persoana care să te scoată la suprafaţă. Trebuie să te salvezi singur.

Mă opresc la un moment dat pentru a-mi trage sufletul ostenit, şi simt cum corpul îmi tremură din cauza nervilor. Nu merit un asemenea tratament din partea sa, iar maliţia sa a ajuns acum la un punct terminus al anduranţei mele psihice. Mă priveşte atent, cuprins de mânie şi nervozitate. Nu aştept să-mi răspundă, aşa că mă ridic furtunos şi-mi şterg sângele de pe mâini de rochiţă, strecurându-mă pe lângă el. Nu apuc să fac însă mulţi paşi, căci ceva mă prinde de mână, forţându-mă pe loc. Mă întorc spre el, ochindu-l cu răceală.

Sunt surprinsă să-l aud cum râde vag, plimbându-şi ochii dintr-o parte într-alta. Un fior rece îmi străbate şira spinării, animat de sunetele ascuţite ale furtunii de afară.

— Ai impresia că le ştii pe toate, puştoaico? Doar pentru că m-ai văzut de câteva ori crezi că ai habar ce dracu' am? La naiba cu tine! ţipă, trântind cu piciorul în scaunul de lângă el, dărâmându-l. Nu îndrăzni măcar să presupui că ştii ce e cu mine! Nu ai nici o idee ce ai făcut, sau cum mă simt în momentul de faţă; aşa că dispari din faţa mea cu fanteziile tale aiurite şi trezeşte-te la realitate! Nu totul e roz şi frumos, şi nici unicornii nu zboară pe norişori pufoşi. Habar nu ai cu ce se mănâncă viaţa, aşa că nu veni la mine cu lecţii de morală şi etică de două parale!

Îl ascult în linişte, sătulă deja de atitudinea sa egoistă. Îmi pare rău acum că aş fi crezut vreodată că problema lui mă interesa câtuşi de puţin. Drako nu merită nici timpul, nici atenţia pe care i-am oferit-o mai mult decât era necesar.

Aşa că pufnesc pe nări, cuprinsă brusc de un val de adrenalină. Nu ştiu de ce reacţionez aşa; e ca şi cum reuşeşte să scoată ce e mai rău din mine.

Fac un pas înapoi, presându-mi buzele una peste cealaltă. Sunt obosită să mai ţip, sau să mai încerc măcar să vorbesc raţional cu el. Cred că ar fi timpul să încetez să o fac pe buna samariteană şi să-l dau naibii, împreună cu mentalitatea sa josnică şi de nimic.