Capitolul 8

21.5K 1.8K 218
                                    


Au trecut deja cinci minute de când mă aflu în aceeaşi cameră cu Scovil şi deja simt cum am să înnebunesc de la tăcerea dintre noi. Nu ştiu ce să spun, sau dacă este ceva de spus în situaţia în care ne aflăm. Îi privesc cum zdrobeşte fără milă chiştocul de la a doua sa ţigară fumată de piciorul din lemn al mesei, aruncându-l mai apoi într-un colţ al acesteia. Îmi ling neliniştită buzele, aruncând încă o privire gânditoare pe geam. Ploaia nu pare a se opri prea curând, aşa că nu ştiu cum voi putea rezista în compania mai mult decât neprimitoare a lui Drako.

Simt mişcare în cameră şi tresar brusc, zărindu-l cu coada ochilor cum îşi trage un scaun lângă el şi se aşează, încrucişându-şi picioarele peste suprafaţa mesei. Inspir pe nări, încercând parcă să-mi trag sufletul.

— Nu prea eşti vorbăreţ, hm?

Nu primesc niciun răspuns, încă nici nu sunt surprinsă. Tipul pare a mă ignora complet. Fie asta, fie îmi plănuieşte în minte moartea mai mult decât dureroasă. Decid să nu insist acolo unde nu este cazul, aşa că mă mişc din loc, plimbându-mi ochii peste mobilierul vechi îmbâcsit cu totul de praf. Simt pe piele privirea fierbinte a lui Scovil dar înghit în sec, dând mai apoi cu ochii de nişte poze înrămate de familie. Îmi mijesc prin semi-obscuritate ochii pentru a descifra siluetele din fotografii, recunoscând numaidecât chipul familiar al părinţilor săi.

Într-adevăr, familia Scovil fusese una extrem de respectată în oraş, mai ales că afacerea lor era una prosperă şi stârnea învidia multor familii rivale. Probabil multe dintre ele se bucuraseră de nenorocirea petrecută cu aceasta, deşi eu una găseam moartea lor ca pe o tristeţe decât o fericire.

Cu mişcări ezitante, i-au una dintre rame în mână, trecându-mi degetele peste oglinda acoperită de mizerie a acesteia. Chipul mamei lui Drako, doamna Marietta, iese la iveală, aflându-se la braţul soţului său, domnul Niklas. Zâmbesc şi par fericiţi, iar preţ de o secundă mă apucă un dor nesfârşit de proprii părinţi. Ştiu cât este de greu să-i pierzi pe amândoi dintr-o dată, şi mai ştiu şi ce durere stăpâneşte în sufletul tău, hrănindu-se cu teama şi cu incertitudinea ce-ţi estompează simţurile. Ajungi să-ţi închizi inima atât de tare, încât nu rămâne din ea decât un ghem înnegrit de speranţe deşarte.

Simt cum ochii mi se umezesc din cauza emoţiilor ce mă năpădesc şi clipesc des, încercând să-mi ascund frământările. Sunt pe punctul de a pune fotografia în locul de unde o luasem când un tunet răbufnete în înaltul cerului, luându-mă prin surprindere. Tresalt speriată şi-mi pierd echilibrul, iar rama mi se pierde numaidecât printre degete. Încerc din instinct să o prind însă fără folos, iar în secunda următoare sunetul de spărtură umple camera, făcându-mi inima să devină cât un purice. Privesc fără vlagă cioburile de la picioarele mele, şi ştiu deja în ce situaţie de rahat m-am băgat.

Îmi întorc aproape automatic gâtul spre Scovil, observându-l cum mă priveşte câteva secunde cu stupoare, apoi ochii îi cad peste resturile din fotografia părinţilor săi. Aproape că nici nu-mi dau seama când dispare de pe scaun şi apare în faţa mea, privindu-mă cu atât de multă ură încât simt la propriu cum mă sufoc.

Gândurile mi se învârt haotic prin minte şi simt cum inima stă să-mi sară din piept, aşa că mă aplec fără să mă gândesc măcar, încercând să adun cioburile la loc. Prezenţa lui Drako în faţa mea mă intimidează dintr-un oarecare motiv, aşa că mâinile îmi tremură neîncetat, făcându-mi imposibilă orice mişcare.

— Încetează.

Abia aud vocea sa scăzută. E calmă şi oarecum stinsă, fapt pentru care nu fac decât să mă agit şi mai tare. Îl simt din nou mişcându-se în jurul meu, iar în secunda următoare se află la acelaşi nivel cu al meu, simţindu-i respiraţia sacadată pe frunte.

DrakoWhere stories live. Discover now