Drako

Capitolul 12

Cel mai mare regret al meu este faptul că nu am reușit niciodată să îmi cunosc părinții. Nu am știut niciodată ce înseamnă atingerea caldă și plină de afecțiune a unei mame, sau vorba blândă și încurajările pline de îndârjire ale unui tată. Iar acest lucru m-a marcat mai mult decât orice altă situație mai delicată cu care m-am confruntat la viața mea.

Nu obișnuiesc să-mi plâng de milă, să implor ajutor sau compasiune altora, cu atât mai puțin să-mi arât slăbiciunea și necazul pentru văzul tuturor. Pur și simplu nu sunt genul acesta de persoană. Bunicul fusese o persoană mult prea influentă în viața mea, care m-a învățat tot ce e mai bine pentru a mă descurca de una singură, și nu cred că vreodată i-aș putea mulțumi îndeajuns pentru tot ceea ce făcuse pentru mine. Faptul că fusesem adoptată de acesta după ce am ajuns la orfelinatul din oraș mă făcuse să-mi deschid sufletul mai mult spre bine, spre lucrurile frumoase și prețioase din viață, pentru că, adevărul este că nu am prea multe opțiuni de la viață.

M-am născut singură, am continuat de una singură, iar atunci când bunicul nu mă va mai putea împinge de la spate voi sfârși la fel de singură. Poate mai mult decât singură.

Poate tocmai de aceea am acum halucinații cu persoanele pe care niciodată nu le-am cunoscut. Văd siluete, aud voci, țipete, plânsete, dar sunt mult prea nefamiliară cu ele pentru a le asocia cu ceva cunoscut. Mi-e teamă, cu toate că nu știu de ce ar trebui să simt asta. Sunt tristă, într-atât încât să mă facă să mă gândesc dacă nu cumva tot ceea ce am trăit până acum fusese doar o simplă iluzie a timpului. Îmi vin în minte sute, mii de gânduri, fragmente ciopârțite de imagini neclare ce mi se rotesc haotic în cap, făcându-mă să-mi doresc din toate puterile să țip.

E prea mult întuneric în jurul meu, iar asta mă înfioară. Strâng din dinți, duc palmele la urechi, într-o încercare disperată de a opri zgomotele ce par a proveni de pretutindeni, și respir lent. Brusc, se lasă liniștea.

Îmi deschid ochii, dar nu dau decât de aceeași beznă teribilă ce pare a mă înghiți de vie, cu fiecare secundă ce trece. Simt că picioarele stau să-mi alunece în întunericul ce-mi joacă sub picioare, dar chiar în acea clipă ceva strălucitor se face vizibil din palma mea. O deschid cu neîncredere, și observ brățara micuță la care țin atât de mult lucind slab între degetele mele.

Încerc să o strâng în pumn și să o iau la piept, dar în secunda următoare aceasta dispare din palma mea, iar în fața mea apare silueta mică a unui copil. Nu reușesc să-mi dau seama cum arată, dar simt cum mă privește tăcut, ca mai apoi să-mi mâna în degetele sale firave. Atingerea pare anormal de reală, însă îmi provoacă o ciudată stare de calmitate interioară, motiv pentru care mă las trasă de acesta într-o direcție numai de el știută. Îi strâng palma mai bine într-a mea și-mi închid ochii, iar în secunda următoare corpul îmi e învăluit de o căldură plăcută, ce-mi face corpul să vibreze de liniște și calmitate.

Nu-mi dau seama când deschid ochii, căci lumina cu care mă întâlnesc în momentul în care o fac mă orbește pe loc, și am nevoie de câteva secunde bune pentru a mă obișnui cu aceasta. Aud vag în jurul meu niște voci înfundate, așa că îmi mișc gâtul într-o parte, și observ chipurile aplecate, pline de îngrijorare ale Amaliei și lui Luke, ce par a vorbi pe muțește. Abia după alte câteva secunde îi pot auzi mai bine, iar asaltul lor cu întrebări mă amețește puțin.

— H-hei, mai încet.

— Dumnezeule mare! strigă Amalia, aruncându-se practic peste mine. Mă strânge la pieptul său, iar eu sunt atât de luată pe nepregătite încât nu știu cum să reacționez. Nu ne mai speria niciodată așa, bine?!