Capitolul 10

22K 1.8K 457
                                    


E ajunul Paştelui, ceea ce înseamnă că urmează să-mi petrec întreaga zi pregătind bucatele pentru masa de mâine, în timp ce bunicul are să stea mai toată ziua la biserică pentru a face ultimele pregătiri pentru slujba din această seară. Nu pot să mint. Iubesc slujba de Înviere şi momentul în care întreaga biserică se umple de lumină divină. Mi se umple sufletul de o bucurie nespusă, şi simt că, fie şi preţ de o noapte, inimile noastre se află în acelaşi loc, unite.

De când sunt mică obişnuiesc să-l însoţesc pe bunicul cu câteva ore înainte de miezul nopţii pentru a-l mai ajuta pe cât posibil, cu toate că nu există an în care să nu simt că am să adorm stând în picioare aşteptând momentul cel mare. Nu pot evita asta; probabil din cauza căldurii şi vibraţiilor de mişcare ce se creează prin jurul meu. Dar, ca de fiecare dată, reuşeam cu succes să-mi alung somnul cel dulce şi să rezist tentaţiei de a trage un pui de somn într-una din stranele libere.

Abia aştept să treacă ziua mai repede şi să se însereze, pentru că am un sentiment că ceva bun are să se întâmple în seara asta.

Îmi ia aproape toată după-amiaza să pregătesc bunătăţile pentru zilele care urmează, şi pot spune că rezist cu greu tentaţiei de a nu gusta din preparatele din faţa mea. Din fericire pentru mine, Amalia îmi sărise numaidecât în ajutor în momentul în care aflase că am nevoie de cineva care trebuie să guste aluatul pentru pască, şi a apărut în nici jumătate de oră la uşa mea. Cu ajutorul ei, lucrurile merg strună iar stomacul ei e mai mult decât fericit. Merită să o apreciez, măcar puţin, pentru faptul că ea nu obişnuieşte să ţină postul cel mare. În unele momente chiar am nevoie de cineva ca ea.

După ce fac curat în bucătărie şi pun undeva în siguranţă cele pregătite urc împreună cu Amalia în camera mea, pentru a ne mai relaxa puţin după o după-amiază obositoare.

Ea se aruncă imediat pe pernele din patul meu, în timp ce eu îmi rezerv timp pentru a face un duş rapid. Sunt plină de făină pe piele, şi în plus, am transpirat destul de mult lângă cuptoarele alea.

— Să nu cotrobăi prin lucrurile mele cât timp sunt la duş, ok?

Mă întorc spre amica mea având în mână prosopul de baie şi nişte haine de schimb, iar aceasta, îşi flutură de câteva ori din gene, oarecum inocent.

— Par eu genul ăla de persoană?

Îmi ridic o sprânceană spre el, iar aceasta îşi afundă mai bine capul în cearceafuri.

— Bine, bine! Mergi şi spală-te mai repede, până nu mi se mişcă degetele singure.

Surâd amuzată, şi o las de una singură, îndreptându-mă spre baie.

Duşul e unul surprinzător de rapid şi plăcut, astfel că în momentul în care mă reîntorc în simt camera mea şi o găsesc pe Amalia scotocind prin sertarele de la biroul meu deja ştiu că nu trebuie să mă mire deloc atitudinea ei. Îmi dreg glasul răguşit, captându-i atenţia. Se opreşte brusc din mişcare, întorcându-se lent spre mine, şi privindu-mă cu ochii aproape închişi.

— Nu e ceea ce pare, murmură printre buzele întredeschise.

Îmi scutur capul, frecându-mi în continuare părul umed cu prosopul. Mă apropii în linişte de ea, observând obiectul care-i atrage atât de mult atenţia. Aproape că uitasem că încă mai păstram brăţara asta, îmi spun în gând, oarecum melancolic.

Prietena mea o ridică în dreptul ochilor săi, mijindu-şi privirea spre ea. E o brăţărică simplă, împletită manual, pe care o primisem cu mult, mult timp în urmă de la cineva de vârsta mea. Fusese momentul în care făcusem prima mea vizită la cimitirul din oraș, iar faptul că nu aveam mai mult de cinci ani şi gândul că părinții mei, pe care nu-i cunoscusem vreodată ar fi putut fi în unul din acele morminte mă făcuse să clachez emoțional. Eram mică, așa că nu știam ce simțeam mai exact. Fusese în acel moment când un copil cam de vârsta mea se apropiase de mine şi-mi întinse brăţara sta, ca mai apoi să plece înapoi la părinţii săi. Nici acum nu ştiu cine fusese vorba de o fată sau de un băiat; tot ceea ce ştiu şi până în ziua de azi este că avea nişte ochi frumoşi, ce-mi liniştise preţ de câteva secunde zbuciumul lăuntric. Persoana aia mă salvase în acea zi, cu toate că nu voi putea niciodată să-i mulţumesc pentru gestul său.

DrakoWhere stories live. Discover now