The Most Beautiful Moment In Life - BTS au | Mental Disorders

° Kim Seokjin °

Deliram. Vedeam lucruri. Auzeam lucruri.

E ca și cum cineva e în mod constant lângă mine și comentează tot ce fac. Mă face să îmi pierd mințile. Nu mai vreau. Nu mai vreau să aud. Vreau liniște. Dar vocile nu se opresc. Niciodată nu o fac.

Judecă. M-am săturat să judece. M-am săturat să le aud țipând și râzând. Nu mă lasă niciodată să mă concentrez. Nu mai sunt atent. Mi-am pierdut interesul.

Le-am spus să tacă. Dar au râs. Au râs și mi-au aruncat vorbe urâte, la care îmi e și rușine să mă și gândesc. Deseori începeam să plâng și nici măcar atunci nu-mi dădeau pace. Continuau să facă gălăgie și să țipe aiurea iar eu simțeam că îmi pierd mințile.

Dar apoi îmi aduceau medicamentul. Și vocile se opreau până a doua zi. Iar dacă atunci nu-mi luam din nou medicamentul, se enervau că le-am alungat și făceau mai mult rău.

N-am înțeles niciodată de ce voiau să facă rău. De ce e nevoie de rău într-o lume atât de frumoasă? Dacă ar fi vrut, ar fi putut fi de ajutor. Însă presupun că e mai ușor să faci rău, decât să faci bine.

***

Am pus pixul jos și m-am ridicat de la masă. Lucram la o carte, în speranța că îi pot ajuta pe tinerii care suferă de aceeași boală ca a mea. Am fost diagnosticat cu schizofrenie acum un an. Și încerc să țin vocile în frâu. Momentan, totul a decurs bine, și nu am făcut rău nimănui. Familia mea m-a ajutat mult.

Banii nu au reprezentat o problemă. Familia mea are o avere destul de mare, așa că părinții mei își permit să-mi administreze un tratament eficient.

E destul de strict și încerc să-l respect. Medicamentele trebuie luat la ore fixe, altfel îmi pierd cumpătul și gândirea rațională.

Dar scriu cartea asta pentru toți oamenii. Scriu pentru fiecare copil care se află în situația mea, fie că provine dintr-o familie înstărită, sau dintr-una mai puțin înstărită. Toți au dreptul la un tratament.

Dar din păcate nu toți au acces la el. De asta scriu. Încerc să încurajez, să arăt că există o fărâmă de speranță chiar și pentru cei ca mine, care nu se pot trata corespunzător.

Mi-am pus pixul în agendă, și agenda în geantă. Am așezat scaunul frumos înapoi și am ieșit din cafenea.

Străzile erau pline de oameni. Centrul orașului era precum un mușuroi. Îmi plăcea aglomerația asta urbană, deși preferam parcă mai mult un loc liniștit. Dar eram mulțumit de ceea ce aveam. Am fost învățat să fiu mulțumit, pentru că alții nu aveau astfel de lucruri. Nu aveau libertatea de a se plimba pe aici. Nici ni văzuseră centrul orașului Seul. Și totuși locuiau în această țară. Dar nu își permiteau.

Mi-am așezat mai bine geanta pe umăr. Aveam în ea câteva volume de cărți pe care le căram cu mine oriunde, cu speranța că aveam timp să le citesc.

Am continuat să mă plimb pe străzile înghesuite. Gândul acesta mă amuza. Că oamenii se îngrămădesc precum furnicile.

Eram amuzat în mare parte de absolut tot ce vedeam.

Simțeam că nu trăiesc viața din plin, totuși, și că boala mă trage înapoi, nelăsându-mă să evoluez alături de ceilalți. Dar nu aveam scăpare.

Știam că nu puteam fi tratat complet. Știam că nu voi fi vindecat.

Mi-am alungat acest gând totuși și m-am întors la plimbarea mea. Voiam să mă bucur de viață. Voiam să mă bucur de soarele ce ardea pe cer, strălucind vesel. Voiam să mă bucur de natura ce mă înconjura, de faptul că deși sufeream de o boală cruntă, eram iubit și apreciat. Eram ajutat.