The Most Beautiful Moment In Life - BTS au | Mental Disorders

° Min Yoongi °

Aveam șaisprezece ani când s-a întâmplat accidentul.

Stăteam pe bancheta din spate a mașinii, cu căștile în urechi și privind pe geam, pierdut printre versuri și gânduri. Mama râdea citind un articol dintr-o revistă. Tata era la volan și o asculta.

Și totul a fost atât de rapid! Nici nu am avut șansa să înțeleg ce se întâmpla. Mașina a ricoșat brusc într-o parte și a intrat într-un copac de pe drum. Nu pățisem nimic. Însă ai mei erau în față. Și nu se mișcau. Aveau fețele acoperite de sânge. Eu aveam decât o zgârietură pe ici colo.

Într-un final mi-am revenit din șoc și am încercat să acționez. Vedeam cum oamenii de afară încercau să deschidă ușile și să ne ajute. Și eu încercam să ies. Strigam numele părinților mei , însă ei nu răspundeau. Neputincios, am început să plâng întrucât îmi pierdusem speranța. Nu puteam ieși.

Am încercat să trag de ei, însă nu răspundeau niciunui tip de stimul extern. Nu puteam face nimic. Ei erau inconștienți, iar eu nu-i puteam ajuta nici pe ei, nici pe mine. Totul era în zadar. Aveam să mor.

Însă exact când aproape am renunțat la mine, la familie şi la viitor, ușa din stânga s-a deschis şi o pereche de mâini m-a scos afară. Am fost luat brutal de lângă ai mei, spunându-mi-se că totul avea să fie bine și că nu trebuie să mă panichez. Am văzut cum i-au luat pe părinții mei pe niște tărgi și i-au băgat în​ ambulanță. Pe mine m-au dus într-o alta. Am protestat, însă fără niciun folos. Mi s-a spus că aveam să îi revăd la spital.

Au sunat-o și pe mătușa mea. Când am ajuns la spital ea era deja acolo.

- Yoongi! a strigat când m-a văzut.

M-a cuprins într-o îmbrățișare, însă eu nu am răspuns. N-am salutat, n-am luat-o în brațe, nu i-am făcut nimic. Nu știam ce să zic, nu știam ce să fac. Totul s-a întâmplat mult prea repede. Nu am reușit să înțeleg nimic. De ce eu? De ce familia mea?

Totul era în ceață. Mintea îmi era tulbure, gândurile îmi erau vraiște și nu puteam să articulez niciun cuvânt. M-am așezat tremurând pe unul dintre scaune, privind în gol. Mătușa nu a mai insistat. M-a lăsat așa, să mă uit pierdut și să ma gândesc. Nu ar fi trebuit să mă lase să gândesc. Îmi făceam singur rău. Ar fi trebuit să spună ceva! Să zică că era tristă, să zică cât de mult o durea ce se întâmplase. Să spună că era îngrozitor și nu meritam așa ceva. Dar nu a spus. M-a lăsat să îndur asta singur pentru că știa ca dacă ar fi zis ceva, aș fi țipat la ea. Dar voiam să țip. Voiam să mă descarc.

De ce eu?

Cuvintele astea îmi răsună și azi în minte. O întrebare simplă, dar fără un răspuns. O întâmplare obișnuită, dar fără sens.

Au trecut 5 luni de când părinții mei sunt în comă. Nu i-am vizitat niciodată. Îmi e prea frică. Sunt un laș. Nu vreau să îi văd. Sunt un prost. Un prost ce a rămas singur pe acest pământ. Un băiat orfan, într-o lume inertă, dar totuși în continuă mișcare, în continuă evoluție​. Când mă uit în jurul meu văd oameni care în fiecare zi vin cu o poveste noua, cu un nou capitol din viețile lor, pagină cu pagină mai aproape de sfârșit.

Însă eu? Eu sunt prins între rânduri, între cuvinte și fraze fără sens aruncate alandala, vraişte pe o filă mâzgălită. Viața mea e o carte neterminată. În fiecare zi, mă aflu pe aceeași pagină din această carte, în timp ce alții parcurg capitole întregi din viețile lor. Eu sunt prins în timp și spațiu. Viața trece pe lângă mine, iar eu pierd, pierd și pierd timp...

Gândesc. Mi-au spus să gândesc. Mi-au spus să mă descarc prin versuri.

Am reușit. Am reușit să mă descarc prin versuri. Dar m-am vindecat? Nu. Niciodată o inimă rănită nu se va vindeca complet. Iar a mea e mult prea departe de vindecare...