The Most Beautiful Moment In Life - BTS au | Mental Disorders

° Kim Taehyung °

Am avut o viață normală. Am avut o familie fericită. Eram fericit.

Dar asta s-a schimbat. Starea mea psihică s-a schimbat. Accidentul m-a schimbat. Trebuie să fi fost din vina accidentului.

Înăuntrul meu mai este o persoană. O persoană dornică de rău, dornică să ucidă. Iar acea persoană, când pune stăpânire pe corpul meu, nu poate fi oprită.

***

— Taehyung, vino! a spus Minhyuk înainte să dispară pe ușă. Ne vedem în curtea școlii!

Am zâmbit și dat din cap în semn de aprobare. Mi-am pus cărțile în ghiozdan. Colegii mei ieșeau grăbiți, unii chiar alergau.

Ah! Era ultima zi de școală și eram de-a dreptul obosit. M-am ridicat din bancă, observând că eram singurul care mai rămăsese în clasă. Până şi profesorul plecase. Păstrându-mi zâmbetul​ pe buze, am dat să ies și eu din clasă.

Pe hol, m-am îndreptat către dulapul meu, vrând să-mi strâng lucrurile. În fiecare an primeam alt dulap și nu aveam de gând să îmi pierd ceva. Am băgat cifrul corespunzător și am deschis ușa. Mi-am adunat cărțile şi celelalte lucruri ce le țineam împrăștiate pe acolo, și am dat să plec. Însă, când am privit in oglinda de pe ușă, ceva straniu mi-a atras atenția.

O dâră de sânge se prelingea pe buzele mele, din nas. Am clipit speriat în mod repetat, crezând că e doar o închipuire de-a mea. M-am apropiat de oglindă să mă uit mai bine. Sângele continua să curgă, așa că am dat sa caut un șervețel. Însă nu am reușit. Fără să mă pot controla, privirea mi-a rămas ațintită asupra propriei mele imagini. Am stat așa vreo două minute, fără sa mă pot mișca, parcă prins într-un coșmar oribil, în mijlocul unei lupte ce se dădea înăuntrul meu. Mă priveam continuu, fără să pot să fac ceva. Sângele îmi curgea pe gură, ajungând în cele din urmă pe haine. Dar eu nu acționam. Nu puteam. Eram captiv în propriul corp, în propria imagine a sufletului meu. În cele din urmă am reușit să mă mișc. Inima îmi bătea cu putere. Am luat repede un șervețel din buzunar și l-am dus la nas.

Am respirat ușurat. Toată chestia de mai devreme m-a lăsat parcă fără aer. Parcă eram sub apă, încercând să îmi găsesc calea către suprafață, iar ceva mă tot trăgea în jos.

În cele din urmă, sângerarea s-a oprit. Am aruncat ușurat șervețelul în dulap și m-am uitat din nou în oglindă. Aveam cearcăne mari ce parcă ascundeau fiecare trăsătură frumoasă a feței mele. Totul era umbrit de acele mărci ale oboselii de care dispuneam în acea clipă. Am oftat indignat.

În acel moment am auzit un surâs. Am tresărit și m-am uitat în jurul meu. Nu era nimeni. Eram singur pe hol. Toată lumea era afară, în curte. Le auzeam vocile fericite.

Sunetul ăsta, însă, nu venea de afară. Venea dinspre dulapul meu. Și nu era orice sunet, orice râs necunoscut. Era vocea mea. Era surâsul meu.

S-a mai auzit încă o dată.

Mi-am îndreptat din nou privirea spre oglindă. Era ceva în neregulă acolo. Reflecția mea zâmbea. Eu nu zâmbeam. Sunt sigur ca nu zâmbeam. Mi-am dus mâna la gură pentru a mă convinge. Eram cât se putea de serios. Dar oglinda zâmbea. Parcă... Era o altă persoană.

Am înghețat pe loc. Inima a început sa îmi bată cu putere, iar o frică nebună mi-a acaparat toată ființa. M-am dat vreo doi pași în spate, ușor amețit, doar ca să văd mai târziu că imaginea mea din oglindă râdea. Și nu era un râs normal, ci unul haotic și ciudat.