The Most Beautiful Moment In Life - BTS au | Mental Disorders

Prolog

Am tresărit atunci când am auzit un sunet de geam spart. Am înaintat pe holul școlii, însă nu era nimeni. Școala era goală. Am continuat să merg.

Zgomotul s-a mai auzit o dată. Și încă o dată. M-am întors speriat. Sunetul venea din toate părțile și nu se oprea. Capul mă durea. Nu știam unde sa mă uit. Nu știam unde să mă duc.

M-am oprit, iar odată cu mine, parcă pentru o secundă totul a luat sfârșit. Mi-am întors privirea către dulapuri și am zărit o siluetă neagră lângă ele. Imaginea era neclară. Un țiuit a pornit atunci brusc si m-am prăbușit în genunchi. Am scos un țipăt de uimire, întrucât sunetul era mult prea puternic. Am deschis ochii, silueta dispăruse, însă sunetul se intensifica.
Voiam să țip și să plâng. Capul îmi zvâcnea. Ce se întâmplă cu mine? Am încercat sa inspir și m-am așezat cu mâinile în față.

Deodată am simțit un val de durere. Mi-am privit palmele însângerate si surprins am constat că mă aflam în mijlocul unei grămezi de cioburi...

- Jungkook.

Am țipat la auzul numelui meu. Țiutul nu se oprise, cioburile nu dispăruseră, iar eu continuam sa sângerez...

- Jungkook!

- Oprește-te!

Am țipat enervat. Nu mai eram pe hol, nu eram înconjurat de cioburi si sânge, iar sunetul acela îngrozitor se oprise.

Mă aflam în clasă iar singurul lucru neobișnuit de acolo era faptul ca vreo douăzeci de perechi de ochi erau ațintiți asupra mea privindu-mă cu o curiozitate înfricoșătoare. Respiram greoi, pleopele îmi erau grele, iar parcă dintr-o dată o amețeală mă cuprinse.

Am clipit de câteva ori.

-Domnule Jeon, trebuie să recunosc, mai întâi de toate, că sunt dezamăgit de prezența dumneavoastră la ora mea, a spus profesorul Kwan puțin enervat.

Am pufnit dezgustat.

- Ce s-a întâmplat cu elevul model? Elevul care era atent? Cel care dormea atunci când trebuia, nu în timpul programului?

Vocea sa a devenit acum calmă, duioasă, simţindu-se nostalgia în fiecare cuvânt pronunțat.

Pentru numele lui Dumnezeu! Mi-aș fi dorit sa fiu treaz!

Toată clasa era întoarsă la mine așteptând parcă cu sufletul la gură un răspuns, o justificare a acțiunilor mele.

- E încă aici.

Îmi e dor de vechiul eu.

Profesorul a râs.

- Ne-ar plăcea să îl revedem.

- Și mie mi-ar plăcea să îl revăd. Păcat că nu se va mai întoarce prea curând. E ocupat să încerce să supraviețuiască.

Profesorul mi-a aruncat o privire surprinsă. Colegii mei mă priveau cu gura căscată.

Am zâmbit.

-Mi-ar plăcea să știu ce s-a întâmplat cu tine, a spus profesorul cu glas încet. Ai coșmaruri? Păreai să nu fii bine, Jungkook...

- Insomnia nu este o problema atât de mare. Nu vă îngrijorați.

- Mă tem că va trebui sa acționez, domnule Jeon. Vă voi trimite la consilier pe durata acestei ore. Iar mai târziu aș vrea să...

- Plec imediat.

Cum am terminat de vorbit, am și ieșit pe ușă în timp ce îmi închideam ghiozdanul. Îmi simțeam pleoapele grele dar nu aveam ce să fac. Trebuia să ies cumva din școală, iar ăsta era momentul perfect.