Identitate dublă

Capitolul 7

Când cred că nu se putea sa am o zi mai proasta de atât, iată că Diego mi-a arătat că defapt asta este posibil, iar el nu se sfiește să o facă. Cum de ia trecut prin cap că eu am plecat din cauza lui Daniel? Așa părere are despre mine?

- Ai un pic de respect față de ea, zice Daniel.

- Tu sa taci. Nu te amesteca ca de obicei în ce nu te privește!

- Va cunoașteți? întreb eu pe cât de uimită pe atât de furioasă pe ei.

- Tu sa taci! rostesc ei în cor.

- Mama ce sincronizare aveți, parca ați fi frați gemeni, le zic eu în bătaie de joc.

- Amara, nu te amesteca în treburile adulților!

-Amara, mergi în camera ta!

Eu cred că ei glumesc. Doar ce m-au făcut copil sau eu nu am înțeles bine? Ved ei ce primesc! Nimeni, absolut nimeni nu m-a facut copil și a trebuit să trăiesc eu până la această clipă să o aud și pe asta!

- Ce naiba?! Vă purtați cu mine de parcă aș fi un copil răsfățat care a furat o bomboană! Am dreptul să știu și eu de unde vă cunoașteți!

Ei doi încep să râdă, din nou în același timp, iar eu nu am ideie care a fost momentul nostim care mi-a scăpat?

- V-ati oprit imediat din râs și chiar acum vreau o explicație logică a tot ce se întâmplă aici!

- Primesti explicația, doar după ce aud și eu una de la tine! De ce mama naibii ai plecat ca o nebună de la festivitate?

Chipul lui Diego nu mai arată nici un pic de amuzament semn că vechiul băiat insensibil a revenit pe poziții. Acum chiar regret că l-am făcut să tacă, căci varianta lui glumeață îmi plăcea mai mult. Acum m-a prins și nu am ce face. Cine naiba m-a pus să-i întreb de unde se cunosc, asta daca o fac și nu sunt eu paranoică. Ce să-i răspund acum? Că am fugit ca o nebuna la auzul câtorva cuvinte!? Dar ce cuvinte! Și în somn parca le mai aud. Dacă îi spun că cred că noul profesor mi-a omorât părinți mă va duce la ospiciu, căci cum poate un criminal sa fie profesor!?

- Păi vezi tu...Zic și mă uit la el, iar dansul îmi face semn cu capul sa continui.

- Vreau sa zic că am...Mă uit spre Daniel și îl rog din priviri să mă ajute, dar acesta nu face nimic. Când vreau sa continui sunt salvată de telefonul lui Diego. Îl scoate din buzunar și dă sa plece, dar se întoarce spre mine și zice:

- Domnișoara, asta nu se termina aici. Și da, Daniel, mersi pentru că ai adus acasă dispariția, dar acum cred că trebuie să pleci se înoptează deja și îmi fac griji.

Mă pufnește rasul când aud asta. Îmi și imaginez fata lui Diego care exprimă neliniște pentru bietul Daniel.

- Da, cred că chiar trebuie să plec, nu de alta, dar nu vreau sa-ți faci griji pentru mine, nu aș suporta acest gând. Se întoarce spre mine și spune dulce:

- Mi-a făcut plăcere să te țin în brațe scumpa mea. Sper să ne revedem curând!

Ce? Să mă țină în brațe? Când a făcut el asta!? Am impresia că a zis asta intenționat că sa îl enerveze pe Diego, dar nu prea cred că lui îi pasă deci, are parte de eșec.

- Hai ieși odata din cameră! mă grăbesc.

- Pa, Amara, însănătoșire grabnică!

-Mersi, Daniel pentru tot ce ai făcut. Pa!

Pleacă ambii din camera și eu rămân singurică cu gândurile mele, dar nu durează mult că Diego revine și mă pregătesc psihic pentru interogatoriu.