Salveaza-mi sufletul

Capitolul 41

George

În ultimele două luni cred că am plâns mai mult decât mă credeam capabil. M-am închis de fiecare dată în camera mea și fără să mă vadă nimeni îmi ascundeam durerea în lacrimi. Nici prezența mamei sau a surorii mele nu mă mai ajută. Violeta a refuzat și ședințele de chimioterapie iar starea ei se înrăutățea pe zi ce trece. E slăbită, mereu palidă și pierdută în gânduri. În fața noastră se arată puternică, dar o vedeam singură pe bancuța ei preferată și era îngândurată de fiecare dată. Nici mama cu toată convingerea ei nu a reușit să o determine să-și schimbe decizia. Am implorat-o, nu i-am vorbit câteva zile la rând sperând să o înduplec, dar a fost inutil, e de neclintit. Am fost de două ori cu ea la spital și Vlad a fost la fel de uimit ca și mine, dar s-a resemnat și într-un final a renunțat la ideea de a o convinge.

A plecat în Franța de o lună, i-a fost prea greu să rămână aici fără să-i fie de nici un folos. Încă o mai iubea, dar a respectat dorința ei în urma ultimei lor întâlniri. Mi-a povestit de vizita ei și asta m-a convins că nimic nu o mai face să dea înapoi.

Investigațiile lui Dan sunt pe drumul cel bun. Damian a ieșit din ascunzătoare și a luat legătura cu Rădulescu, astfel a prins Dan firul. Îi pregăteau un flagrant cât de curand și sper că de data asta să fie cu reușită. Eram stresat dacă ratam și de data asta, pentru că eram convins că a mirosit faptul că nu i-am prea fost fidel.

Ioana lucrează deja la firma Violetei așa cum i-a promis Dan de cum a ajuns. Se pare că intuiția mea a fost bună încă de la început și între cei doi s-a înfiripat ceva cu fluturași în stomac. Le-am spus adevărul despre falsa relație a Violetei cu Dan și atunci și-au dezvăluit sentimentele unul față de celălalt. Mama s-a integrat și ea ușor alături de noi. E foarte bună prietenă cu Nona și se ajută reciproc la bucătărie și prin casă.

Eu... eu sunt trist. Privesc pe geamul ce dă spre curte și o văd pe Violeta cum se uită în gol de zece minute. Nu mai știu ce să-i spun, cum să mă port cu ea, fir-ar să fie, mă simt atât de neputincios.

- Nona, pune-mi te rog o prăjitură pe farfurie să-i duc Violetei. Poate o să mănânce ceva pâna la urmă.

- Imediat dragul meu. E tot în curte?

- Da, e acolo de o oră bună.

- George, mă strigă mama încet și îmi face semn spre ușă.

Mă întorc și o văd pe Violeta intrând în casă abia ținându-se pe picioare. Privește spre mine și parcă ar vrea să-mi spună ceva dar nu poate. Din câțiva pași am fost lângă ea.

- Scumpa mea, te simți rău? Violeta, spune-mi ceva, vorbește cu mine.

Mă uit la ea îngrijorat, dar nu-mi spune nimic. Încearcă să schițeze un zâmbet, dar nu prea îi reușește. A clipit de câteva ori și s-a prăbușit în brațele mele.

- Violeta, deschide ochii, te rog nu-mi face asta. Te rog iubita mea. Nonaaa, sună la salvare.

Am așezat-o pe canapea, dar era tot inconștientă. I-a mai fost rău în ultimele luni, dar pâna azi nu mai leșinase și asta m-a panicat. E prea slăbită, nu mai mănâncă aproape nimic de câteva zile și grețurile erau zilnice. Îmi e teamă de ce e mai rău, îmi e teamă că de data asta nu se mai poate face nimic să o aducă pe picioarele ei.

Salvarea a ajuns în 20 de minute și fără să mai stăm pe gânduri am pornit spre spital. Am sunat-o pe Mara care nu era de gardă, dar a pornit și ea într-un suflet spre spital.

Stau pe hol și-mi frământ mâinile ca un nebun. Îmi simt inima în gât și nu reușesc să mă calmez. Dan e plecat din oraș, ajunge numai dimineață și sper doar să nu fie prea tărziu. După o oră în care am măsurat holul în lung și în lat, o văd pe Mara venind spre mine.