Salveaza-mi sufletul

Capitolul 14

Violeta

Am închis ușa în urma lui George. Chiar îmi doream să rămân singură. Acum când mi-am amintit totul despre mine și viața mea mizeră și lipsită de culoare, trebuia să îmi fac ordine în gânduri. M-am așezat pe covor, lângă geam, cu genunchii la piept și am dat drumul altui șiroi de lacrimi. Am îndurat atât de multe din partea lui Damian, bătăi, violuri, jigniri și nu îmi doream să mai trec prin așa ceva. Trebuia să iau atitudine demult, dar am fost slabă. Oare acum sunt suficient de puternică să-i țin piept? Poate că accidentul părinților mei a fost din vina mea. Dacă aș fi mers eu în locul lor la ședința aceea blestemată, ei ar fi fost acum în viață. Gândul ăsta m-a înnebunit și nu mi-a dat pace multă vreme. Cum să mă bucur de viață, când cele mai dragi ființe nu mai sunt lânga mine și asta din vina mea.

Îmi masez tâmplele care mă dor și îmi simt tot corpul amorțit. Tremur necontrolat, e frig și eu sunt tot pe jos, înțepenită de durere.

Lacrimile îmi curg fără oprire și dintr-o dată nu mai vreau să fiu singură. Remus... aș putea să-l sun, am nevoie de el.

Mă întind după telefon și apelez fără să mai țin cont că e târziu, dar din păcate are telefonul închis. Asta e Violeta... rămâi singură dacă așa ai ales... Mă las să cad lângă fereastra mare, sprijinindu-mi fruntea de geam și privesc cum se preling stropii de ploaie. Până și vremea e în ton cu starea mea. Furtuna de afară e aceeași cu cea din sufletul meu.

Vlad

Stau cu paharul în mână de vreo jumătate de oră. Nu sunt beat și cred că nici nu vreau să mă îmbăt. Dimineață trebuie să merg la spital și am nevoie de luciditate. Aș vrea să-i pot vorbi, să o fac să înțeleagă faptul că eu și Damian nu avem nimic în comun și faptul că sunt nepotul lui nu schimbă ideea că vreau să o ajut și să-i fiu alături. Am lăsat paharul jumătate gol pe masă și am urcat încet spre camera ei. E liniște, cred că a adormit.

Deschid ușor ușa și rămân blocat când o văd întinsă pe covor lângă geam. Închid ușa fără zgomot și mă apropii de ea. Lumina difuză de afară bătea pe fața ei palidă și uscată de la lacrimi. Are ochii deschiși și-i vedeam pieptul mișcându-se de la respirația sacadată.

- Violeta...

- ......

- Micuțo, hai în pat. Ești înghețată de frig.

- Nu mă atinge, lasă-mă așa cum sunt.

- Vreau să vorbim. Te rog lasă-mă să-ți explic tot.

- Nu am nevoie de nici o explicație.

- Te rog Violeta. Cât vrei să te mai chinui așa?

- Ce-ți pasă?

- Păi tocmai că îmi pasă. Hai să te pun în pat.

O iau în brațe și o așez în patul moale. Tremură, o acopăr și-i mângâi ușor obrajii reci. E pierdută în gânduri, parcă ar fi în altă lume.

- Micuța mea, mă auzi? Îți aduc ceva să mănânci?

- Nu, nu vreau nimic. De ce faci atâtea pentru mine dacă spui că nu Damian ți le cere? De ce insiști să ai grijă de mine?

Oftez și mă așez lângă ea în pat. Mă lasă să o iau în brațe și-i sprijin capul pe pieptul meu.

- E complicat Violeta, dar voi fi sincer cu tine. Am simțit că ai nevoie de un sprijin moral și de ajutor, încă de prima dată când te-am văzut la spital. Vreau să-ți fiu alături, să am grijă de tine, să te protejez și nu pentru că Damian mi-o cere.