Scoala de corectie[vol.III]

Capitolul 35

*Flashback*

Bezna de afara imi dadea fiori pe sira spinarii datorita faptului ca eram inconjurata de atatea pietre de mormant. Mi-am spirjinit spatele de copacul urias ce facea o umbra infricosatoare deasupra mea. 

  - Iubito.. e trecut de miezul noptii.

Vocea mea a spart toata linistea care nu s-a mai asternut inapoi din cauza suspinelor Beccai. Am trecut prin atat de multe in viata mea, si am rezolvat-o la final .. dar cand vine vorba de proprii mei copii, simt cum la fiecare pas sunt inconjurata de pereti ce se strang in jurul meu.

Nu imi venea sa cred ca ma uit la propria mea fiica si nu aveam nicio idee ce sa fac. 

Era pur si simplu trantita pe pamant, deasupra gropii unde James tocmai intrase acum cateva ore. Statea pe-o parte, murdara de pamant proaspat peste tot, chiar si pe par. Rochia ei din dantela neagra era distrusa si aproape de nerecunoscut iar ochii ei erau umflati si rosii. Nici nu stiam ca e posibil sa plangi atat de mult ore in sir.  

Am incercat sa ii vorbesc frumos dar nu a mers. Am apelat la Mathias, la Adam, la Luca .. dar nu asculta pe nimeni. Chiar am vrut sa o iau cu forta, dar cand am atins-o a inceput sa tipe cat de tare a putut, in timp ce lacrimile ei curgeau fara intrerupere. Nu voiam sa risc vreo criza, si sa pateasca ceva. 

Am oftat lung, si am apucat patura de pe iarba, pe care am adus-o acum cateva minute. 

  - Spune-mi ca glumesti, spune Matt care apare din senin.

  - Ai vreo idee mai buna? raspund putin prea nervoasa.

  - Zoey, nu poate dormi sub cerul liber.

  - Ba poate. Daca mama ei va fi si ea aici.. 

  - Ti-ai pierdut mintile.

  - E copilul meu, Mathias!

  - Din cate stiu si al meu..

  - Du-te acasa. Nu am chef. Pleaca, te rog. 

Brunetul a lasat umerii sa-i cada, apoi m-a sarutat lung pe frunte. 

  - Daca ai nevoie de ceva, la orice ora, suna-ma iubito. 

Am dat afirmativ din cap, apoi l-am urmarit cu privirea cum se indeparteaza si urca in masina imediat ce a trecut de portile uriase ale cimitirului. M-am intors spre Rebecca si m-am apropiat usor, speriata sa nu inceapa sa tipe din nou. 

Am pus patura peste ea cu grija, dupa care mi-am indoit genunchii si mi-am lasat corpul relaxat langa al ei. Pamantul era gheata, dar ea nu simtea. Cu siguranta nu mai simtea nimic in momentele astea. M-am foit pana am gasit o pozitie suficient de buna incat sa ii sprijin capul de pieptul meu, si sa trag patura pana la gatul ei, temperatura de afara nefiind foarte favorabila. 

O mangaiam pe par in timp ce suspinele ei nu se opreau. Si am continuat sa fac asta pana cand cerul a devenit de un albastru rece si inchis, anuntand dimineata. Dar spre norocul meu, Becca avea ochii inchisi si respira normal, iar asta era tot ce conta. 

*End of flashback*

  - Imi pare rau. Imi pare atat de rau.. E numai vina mea. V-am implicat pe toti, si era de datoria mea sa va apar. Imi pare rau ca ai facut atat de multe, si eu nu am stiut sa te rasplatesc cand a fost nevoie. Iar acum e prea tarziu..

Mi-am sters o lacrima si am privit spre flacara ce ardea slab langa piatra ce tinea o poza cu el. 

  - A trecut fix un an. Ne lipsesti, James.