Drumul spre nebunie

Capitolul nouă

Esther

Motorul mașinii se oprește în parcarea clădirii impunătoare. Pentru o secundă am avut impresia că și inima mi s-a oprit din bătut. Sosise momentul în care aveam să pun capăt căsniciei mele. Cu mâinile încă pe volan, îmi las capul pe spate și trag aer în piept.

Esther, nu face asta, parcă îmi spune inima care mi s-a strâns și simțeam o durere îngrozitoare în zona pieptului, dar nu era una fizică, ci mai de grabă era suferința provocată de infidelitatea soțului meu și de trădările lui.

Partea rațională a minții îmi contrazicea inima. Îmi spunea să continui ce am început. Să mă dau jos din mașină și să pun capăt căsniciei care mi-a adus atât de multă suferință. Și îmi ascult rațiunea.

Cobor din mașină și mă îndrept cu pași repezi spre intrarea în clădire. Portarul îmi deschide ușa, iar eu îi zâmbesc în semn de mulțumesc. Apreciasem gestul lui, însă nu știu sigur dacă zâmbetul meu păruse a fi unul real. Probabil nu pentru că acel zâmbet parcă mă secătuise de puteri.

- Bună ziua! Numele meu este Esther Artois. Am o întâlnire stabilită cu domnul Berger, îi spun femeii care stătea în spatele biroului de la recepție.

- Bună ziua! îmi răspunde dezvelindu-și dantura perfect albă care aproape că mă orbește. Etajul cinci. Voi anunț venirea dumneavoastră și asistenta domnului Berger vă va aștepta.

Dau din cap drept mulțumesc, apoi mă îndrept spre lift și apăs pe buton. În câteva secunde ușile se deschid, iar eu intru în cutia metalică, apăsând acum pe butonul care avea numărul cinci imprimat pe el.

Stomacul mi se strânge la gândul că avea să fac acest pas, dar eram nevoită. Ajunsesem la capătul puterilor. Simțeam că dacă nu divorțam aveam să înnebunesc. Încrederea mea în Michaël era egală cu zero. Și cum mai puteam avea încredere în el când mi-a trădat-o în cel mai josnic mod posibil? Nu știam unde greșisem în această căsnicie. Știam că nu eram perfectă, dar cine este? Cu toate acestea, niciodată nu l-am înșelat. Nici prin minte nu mi-a trecut măcar posibilitatea de a fi cu altcineva.

Nu am de gând să-i mai caut scuze pentru că am făcut-o de fiecare dată și tot eu am avut de suferit. Nu, de această dată o să pun capăt propriei mele nefericiri.

Ușile liftului s-au deschis în momentul în care am ajuns la etajul cinci. Ies din lift și mă îndrept spre femeia îmbrăcată în stil office, cu o fustă dreaptă cu talie înaltă și de o lungime potrivită de un gri deschis, și o cămașă albă cu mânecă lungă. Părea să fie o femeie care avea între 35 și 40 de ani.

- Bună ziua, doamnă Artois! Domnul Berger vă așteaptă în biroul dumnealui. Urmați-mă, vă rog!

Tocurile pe care le avea în picioare răsunau în întregul hol la contactul cu podeaua. Am făcut ce mi-a spus. Am urmat-o. În clipa în care s-a oprit în fața unei uși din lemn masiv, mi-a făcut semn și am inspirat adânc, apoi am bătut ușor în obiectul care încă mă despărțea de pasul pe care aveam să îl fac. Dar vocea puternică din spatele ușii, care mă anunță că pot intra, îmi întrerupe orice gând de a da înapoi.

Deschid ușa și mă găsesc într-un birou imens, dar destul de sobru, decorat în culori închise. Totuși, întreg decorul era în contrast cu lumina ce pătrundea prin geamurile mari din sticlă care acopereau aproape întreg peretele pe care îl aveam în față.

Îmi întorc privirea spre partea stângă a încăperii unde observ un birou din mahon, construit pe semi rotund, iar în spatele lui se afla un bărbat. Judecând după chipul destul de tânăr, nu avea nici el mai mult de 40 de ani. Părul închis la culoare era ușor ciufulit, dar cu o notă de eleganță.