Drumul spre nebunie

Capitolul cinci

Michaël

Mă simțeam ca un leu în cușcă. Mergeam de-a lungul și de-a latul biroului meu, enervat încă de situația de ieri.

Deși îmi părea rău de felul în care sfârșise Edgar, rănit destul de grav în acele cioburi, felul în care îmi privea soția atunci când am intrat înapoi în bucătărie mi-a făcut sângele să fiarbă în vene.

Dacă într-adevăr pretinde ceva cu Esther, el și fața lui vor avea de suferit. Poate chiar va avea nevoie de vreo operație pentru remodelarea feței pentru că sunt sigur că nu va scăpa deloc ieftin.

- Intră! vocea mea răsună puternic în încăpere imediat după ce aud un ciocănit în ușă.

Odată ușa deschisă, o pereche de tocuri încep să provoace un zgomot la contactul cu podeaua, ceea ce mă face să îmi întorc privirea spre sursă.

O femeie cu un trup tras ca prin inel își face apariția în biroul meu. Trupul ei ar crea scene de gelozie în rândul celor mai mari și cunoscute modele.

Femeia, cu părul blond nisipiu, cu ochii de un căprui închis și cu o pereche de buze date cu o nuanță pală de roșu ce te invitau parcă să le guști, mă privea din spatele unei perechi de ochelari de vedere care știam destul de bine că erau purtați doar atunci când petrecea foarte mult timp în fața computerului.

- Alicia!

Numele ei îmi scapă printre buze fără să realizez. Doar când deja îi auzisem numele rostit de vocea mea, mi-am dat seama de impactul pe care prezența ei o avea asupra mea.

- Nu am mai primit nici o veste de la tine.

Tonul pe care spusese afirmația m-a făcut să realizez că era oarecum dezamăgită că nu o mai căutasem în ultima vreme. Poate era chiar supărată.

- Nu am mai avut timp de nimic.

Am mințit-o. Nu știam de ce nu îi spusesem că voiam să îmi recuperez soția și voiam să îmi salvez căsnicia.

Din lașitate? Nu, cu siguranță nu eram laș. Poate pentru că nu voiam să o rănesc. Știam de sentimentele ei pentru mine. Știam că, dintre "amantele" pe care le-am avut în tot acest timp, Alicia fusese singura dintre ele care nu era cu mine pentru bani sau pentru statutul social.

Dacă celelalte se rugau de mine să fie văzute în compania mea cel puțin o dată, Alicia chiar insistase să ținem totul secret și să fim cât mai discreți.

Nu era căsătorită ca să aibă de cine să se ferească. Din contră, era o femeie liberă din multe puncte de vedere.

La cei 30 de ani ai ei, Alicia își făcuse un nume. Cânta la pian. Susținea concerte de pian în fața a sute de oameni care o aplaudau de fiecare dată la scenă deschisă.

Îi aplaudau talentul, frumusețea, sensibilitatea cu care apăsa pe clapele instrumentului.

Prin minte deja îmi trecea primul moment în care am văzut-o, în urmă cu mai bine de patru ani.

Îmi aduceam aminte perfect. Eram împreună cu Esther la unul dintre recitalurile ei de pian, la recomandarea unei prietene de-a soției mele.