Drumul spre nebunie

Capitolul șapte

Esther

      - Vreau să divorțăm!

      Am spus-o . Cu toate că pentru a pronunța aceste trei cuvinte a fost nevoie de toată forța din mine, am făcut-o. Chiar dacă parcă am fost sfâșiată în bucățele în momentul în care am rostit cuvintele, am făcut ceea ce am crezut că e mai bine.

     Mă durea. Mă durea extrem de tare. Era ca o tortură pentru mine să simt parfumul acelei femei impregnat în hainele lui și pe pielea lui. Era un adevărat chin să văd urmele de ruj pe pieptul lui. Mă durea până și gândul că el a fost cu o altă femeie, darămite să am în fața ochilor proba că el chiar a făcut-o.

     Inima mi se strânsese în momentul în care un parfum de femeie îmi pătrunsese pe nări. Nu era parfumul meu și, în mod cert, nici al lui. Era un parfum destul de puternic și mult prea dulce pentru gustul meu, era un parfum pe care nu l-ași folosi niciodată.

     - Ce? 

      Pe chipul lui puteam citi uimire, dar și durere și suferință. Ipocritul! Suferință am simțit eu atunci când am simțit un parfum străin, când am văzut urme de ruj pe pieptul său. 

     - Te rog, spune-mi că nu am auzit bine.

    - Vreau divorțul, Michaël! îi repet, însă de această dată accentuez fiecare cuvânt în special ultimul cuvânt pentru a fi sigură că înțelege ceea ce vreau.

     Șocul i se putea citi cu ușurință în ochii albaștri pe care obișnuiam să îi ador. Ochii în care mă pierdeam de fiecare dată când priveam. Ochii care mă priveau cu atâta intensitate și care mă făceau să mă fâstâcesc. Ochii care mă dezbrăcau din priviri întotdeauna. 

     Probabil era șocat pentru că nu se aștepta să îi cer divorțul acum. Deși știam de atâta timp că mă înșală cu o altă femeie, nu i-am spus niciodată că vreau să ne despărțim. Însă acum eram sigură de ceea ce vreau. Probabil el credea că va continua să facă din mine tot ce vrea, la fel cum a făcut mereu. Însă această întâmplare a pus capac. De această dată nu își va mai bate joc de mine. 

        Putea să-mi facă oricât de multe promisiuni ar dori. Acum eram sătulă de promisiuni. Dacă într-adevăr voia să ne salveze căsnicia, trebuia să lupte și să îmi dovedească cu fapte. Nu mai voiam vorbe. Mă săturasem de vorbe. Voiam fapte. Voiam acțiuni. Voiam dovezi. Nu voiam să mă mai prostească așa cum a făcut-o și până acum și să îmi fac iluzii ca mai apoi să fie distruse cu brutalitate și nepăsare.

        - Mai dă-mi o șansă! Atât îți cer, o ultimă șansă! Știu, nu merit și te-am dezamăgit de atâtea ori, dar, te rog, mai dă-mi o șansă. Una singură.

          Puteam observa cum mă roagă din priviri, cum mă implora, dar știam că trebuie să fiu tare și să mă țin tare pe poziții. Nu trebuia să-i arăt nici măcar un strop de slăbiciune pentru că ar fi profitat cu ușurință de ea.

         - Mâine voi lua legătura cu un avocat și voi începe procesul de divorț, îi spun înainte să trec pe lângă el și să încep să urc scările.

         Nu mă oprise și nici nu spusese vreun cuvânt. Rămăsese ca o stană de piatră în mijlocul bucătăriei. 

       Era bine că nu încercase să mă oprească sau să-mi spună ceva pentru că știu sigur că aveam să mă dau bătută. Poate nu îi săream în brațe, pentru că m-aș simți scârbită să mă atingă după ce se tăvălise cu ea, oricare ar fi ea. Nu am avut niciodată puterea să aflu despre cine este vorba. Preferam să nu știu.