Drumul spre nebunie

Capitolul șase

Michaël

Era trecut de ora 12 în momentul în care am ridicat telefonul de pe noptiera de lângă pat.

Mă mișcam ușor, nevrând să o trezesc pe femeia ce dormea la pieptul meu. Părul ei blond era răvășit peste tot, pe brațul și pe pieptul meu, pe pernă.

Oftez. Am făcut-o. Nu m-am putut opri doar la partida de amor din biroul meu, ci am căutat-o imediat după ce mi-am terminat programul.

Am fugit în brațele ei. M-am refugist lângă femeia care nu îmi reproșa nimic. Nu îmi reproșa că am o soție, un fiu... o familie. Nu îmi reproșa că eram căsătorit și nici nu avea pretenții.

Uneori simțeam că alături de Esther nu aveam parte de înțelegerea de care aveam când eram cu Alicia.

Sunt confuz. Întreaga situație mă face să devin din ce în ce mai confuz și nu îmi dau seama ce vreau, de fapt.

Îmi trec mâna prin păr și o dau pe Alicia ușor de pe mine, ridicându-mă din pat.

Trag pe mine boxerii și pantalonii, apropiindu-mă de cămașa ce se afla aruncată lângă dressing.

Ridic obiectul vestimentar de jos, dar când mă ridic îmi văd reflexia în oglindă.

Mă privesc și iarăși oftez. Părul era ciufulit  și nearanjat, iar pe piept, chiar deasupra tatuajului, aveam o urmă de ruj ce odată fusese roșiatică.

Îmi trec iarăși mâna prin păr, dar de această dată mă opresc brusc. În reflexie, tatuajul de pe interiorul brațului stâng îmi sare în ochi. Numele celor două persoane pe care le iubesc. Numele fiului meu și numele soției mele. 

Îmi amintesc și acum când mi-am tatuat cele două nume. Esther mi-a spus că sunt nebun. Nu că îmi tatuez numele fiului meu, ci că și pe al ei. Considera că nu așa îmi demonstrez iubirea pentru ea, dar a fost impresionată de acest gest. Știu că îl voi avea pentru toată viața, la fel cum voi fi și eu cu Esther pentru toată viața.

Tresar în momentul în care o pereche de brațe subțiri îmi înconjoară talia și o alta de buze reci se lipesc de spatele meu.

- Pleci deja? aud vocea femeii cu care îmi înșelasem soția pentru a nu știu câta oară.

- Da.

Chiar dacă nu o vedeam, îi simțeam parcă încruntarea. Știam de ce. "Da"-ul meu fusese unul rece și distant.

- Ți-ai făcut mendrele cu mine și acum te comporți ca și cum aș fi ultima parașută.

A răbufnit. Era prima oară când vocea ei se înălțase cu câteva octave.

- Nu vorbi așa.

Mă întorc cu fața spre ea, de această dată vocea mea fiind așa cum ea era obișnuită. Calmă și caldă.

Îmi aplec capul spre ea și o sărut. Îi capturez buzele într-un sărut pătimaș care de fiecare dată ne conducea spre mai mult.

- Trebuie să plec.

- Chiar nu poți rămâne peste noapte? Măcar o singură noapte.