Drumul spre nebunie

Capitolul unu

Esther

Dimineața mea nu putea merge mai prost de atât. După ce am fost nevoită să îmi schimb ținuta din cauza fiicei menajerei care s-a hotărât să își ajute mama să pună masa, iar micul meu dejun a ajuns în poala mea când ea era prea concentrată să îmi privească soțul, acum sunt prinsă în trafic de mai bine de o oră. Programul meu de muncă începuse de cincisprezece minute, iar eu abia dacă parcursesem jumătate din drum.

În această dimineață, Parisul părea să fie mai aglomerat ca niciodată. Recordul meu de a fi mereu la timp la redacție se pare că fusese înfrânt. Speram doar ca șefa mea să nu fie cum este de obicei, adică o scorpie la menopauză, și să mă înțeleagă.

Un fir de la dresul negru pe care îl purtam începuse deja să se tragă, iar eu uitasem să îmi pun unul în plus în geantă. Minunat! Se poate să se întâmple ceva mai rău decât ce mi se întâmplă acum? Cireașa de pe tort ar fi ca la sfârșitul zilei, Michaël să vină să îmi ceară divorțul.

Când, în sfârșit, reușesc să ajung în incinta clădirii Lambert Media Corporation, îmi pun geanta pe scaun, sperând ca Rachel Durand, șefa mea, să nu fie prea supărată că am întârziat o oră.

- Esther, cum a decurs cina cu Michaël? O aud pe Megan întrebând. Ea era prietena mea cea mai bună încă de la grădiniță, iar atunci când m-am mutat în Paris, prietenia noastră a continuat, iar acum că și ea s-a mutat aici și lucrăm la Les femmes, revista deținută de LMC, o am tot timpul lângă mine.

- Nu a fost o cină cu Michaël, îi răspund dându-mi ochii peste cap. Doar știi, Meg, el întotdeauna uită de mine.

- Esther, șopti șatena din spatele meu, îmi pare rău!

- E în regulă, Meg. Nu e ca și cum e ceva nou și nu sunt obișnuită..., spun însă sunt întreruptă în mijlocul propoziției de Rachel.

- Esther, țipă aceasta din ușa biroului ei. În biroul meu, acum!

Megan mă privește cu părere de rău, iar eu oftez, îndreptându-mă spre biroul scorpiei. În drumul meu spre ea, îmi aplic pe față cel mai fals zâmbet al meu deoarece după o seară și o dimineață ca cele pe care le-am avut, numai de ifosele și țipetele ei nu aveam nevoie.

- Acum se ajunge la muncă, doamnă Artois? Întreabă ea pronunțându-mi numele de familie pe cel mai stupid accent franțuzesc pe care l-am auzit vreodată.

- Îmi pare foarte rău, Rachel, însă am rămas blocată în trafic pentru o oră, spun sperând să o înduplec.

- Ai pregătit articolul pentru rubrica „Cum..."? Îmi ignoră ea răspunsul, dându-și ochii peste cap într-un mod atât de caracteristic ei.

- L-am lăsat pe biroul tău ieri înainte să plec și ți l-am trimis pe e-mail, o informez enervându-mă știind că ieri o anunțasem că era gata.

- Da, ai dreptate. L-am trimis deja sub-editorului, îmi spune, iar eu mai că vreau să o strâng de gât. Acum, vreau să scrii un articol despre cum femeile care sunt neglijate de soți ajung să caute amanți.

- Asta-i o prostie, Rachel. Nu toate femeile sunt așa, îi replic știind că deși eram neglijată de Michaël, nu aș fi căutat niciodată un amant.

- Crede-mă, draga mea, mai devreme sau mai târziu se întâmplă, mă asigură ea zâmbindu-mi atotștiutoare.

Voiam să o contrazic, să îi spun că eu sunt exemplul viu că nu toate femeile neglijate de soți își caută amanți, însă pe lângă faptul că nu voiam să fac din căsnicia mea un motiv de bârfă, știam că nu aveam să o scot la capăt cu ea, indiferent de tăria argumentelor mele.