Drumul spre nebunie

Capitolul patru

Esther

Ploaia continua să cadă. Întreaga zi fusese o vreme oribilă. Tunete și fulgere. Tocmai ce uram cel mai mult. Nu îmi plăcea să fiu afară din casă pe o zi ca asta.

Ziua trecuse îngrozitor de greu. Rachel devenea parcă pe zi ce trece mai enervantă și mai cicălitoare. Nu îi convenea nimic din ce făcea niciunul dintre angajați și pur și simplu aveam senzația că îmi scoate peri albi.

Singurul lucru frumos care s-a întâmplat astăzi a fost că Michaël a venit la redacție la ora prânzului și am plecat să luăm masa la un restaurant din apropiere.

De mult nu mai făcusem asta. Trecuse ceva timp de când ieșisem doar noi doi să luăm prânzul împreună. Erau dăți în care amândoi aveam întâlniri programate pentru prânz cu unii dintre clienți în cazul lui, iar în cazul meu cu cei cărora urma să le iau un interviu sau cu diferite alte persoane.

În ultima vreme chiar nu mai avusesem timp unul de celălalt. Să lucrez la una dintre cele mai cunoscute reviste franceze, însemna enorm pentru mine, însă după șapte ani simt că parcă nu mai am timp de nimic. De fapt, totul a început în urmă cu un an când Rachel a preluat postul de manager al revistei. Ne exploata la maxim pe toți, spunându-ne că trebuie să merităm banii pe care îi câștigăm.

- Vin să te iau la șase, îmi spusese Michaël în urmă cu mai bine de cinci ore.

Așa și făcuse. Când am ieșit din lift, l-am observat stând cu mâinile în buzunarele pantalonilor de un albastru închis. Stătea cu spatele spre lift, lângă peretele din sticlă de la parter, privind ploaia de afară ce părea că nu avea de gând să se mai oprească.

În timp ce mă îndreptam cu pași mărunți spre el, îi analizam umerii lați care datorită poziției în care stătea, păreau și mai lați, iar cămașa albă pe care o purta parcă mai acea puțin și plesnea pe el. Nu era încordat. Ba din contră, părea chiar relaxat. Picioarele îi erau lungi și aveai impresia că sunt interminabile.

Înălțimea lui nu era una de trecut ușor cu vederea. Îl făcea să fie parcă mai dur și mai impunător. Michaël era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai duri avocați din țară, dar și unul dintre cei mai buni.

La doar 33 de ani își făcuse un nume în domeniul juridic și totul prin propriile forțe. Niciodată nu acceptase ajutorul tatălui său. Voia să reușească pe cont propriu și să îi arate că poate să facă asta și fără ajutorul lui.

Presa îl asemuia deseori pe Michaël cu Pierre pentru că amândoi erau foarte buni, amândoi erau foarte aprigi și duri în momentul pledării. Tot domeniul media aștepta un proces în care cei doi să se întâlnească. Tatăl și fiul. Unul împotriva celuilalt, însă acest lucru fusese imposibil până în acest moment, amândoi evitau o confruntare. Nu voiau să dea presei motive să vorbească. În plus, de doi ani, amândoi lucrau la aceeași firmă de avocatură deținută de altfel de Pierre, care nu cu mult timp în urmă și-a numit fiul vice-președinte.

- Ai văzut cumva ceva ce îți place? aud vocea atât de bine cunoscută mie, care acum avea o urmă de tachinare.

Era aceiași voce care de fiecare dată, chiar și după atâta timp îmi provoca fiori pe șira spinării datorită intensității din glasul lui, care în același timp îmi făcea genunchii să tremure mai ceva ca gelatina. Acesta era efectul pe care Michaël Artois îl avea asupra mea.