My first love...is a boy?! (Yaoi 18+) •CORECTARE•

18. E DOAR VINA TA!

Bunaaaaa! Ma bucur sa va vad din nou! Mi-a fost dor de voiiiii! Astept sa-mi spuneti ca ati facut bine de cand nu ne-am vazut, asa ca hai cu povestea!

Va pup :*
Enjoy the story~

~Perspectiva lui Ken~

Amintirile napadeau in capul meu, si-mi era greu sa le primesc pe toate odata. Mereu apar doar in momentele nepotrivite. Nu voiam sa apara acum. Nu acum!

Am fost intrerupt de un zgomot, care s-a dovedit a fi usa. Pe ea a intrat o asistenta subtirica, blonda... Parca-mi pare cunoscuta...dar, de unde? Eram...intr-un spital...dar, de ce? Atatea intrebari fara raspuns, la care speram sa fiu lamurit de asistenta draguta care se indreapta spre patul meu.

"Buna seara, domnule. Cum va simtiti?" spune zambindu-mi si verificandu-mi temperatura si tensiunea.

"Ce s-a intamplat...?" intreb cu jumatate de gura.

"Oh, nu va amintiti?" intreaba mirata, oprindu-se din ce face, eu dand, confuz, negativ din cap.

"Nu..." zic soptit si o las sa-mi explice.

"Luni, pe la pranz, ati intrat, fugind, in spital, cu un baiat in brate. Erati plin de zgarieturi si transpiratie, iar hainele amandurora erau pline de sange. Baiatul pe care l-ati adus avea fracturi la nivelul coastei si al mainii, si o rana destul de adanca in abdomen. Daca imi aduc bine aminte, avea si capul spart. Dumneavoastra erati sleit de puteri, fapt ce m-a dus cu gandul ca ati fugit cu el in brate tot drumul." spune uitandu-se la mine, eu aproband din cap si ea continuand. "Avand in vedere ranile baiatului, pot presupune ca a suferit un accident." spune ganditoare, eu uitandu-ma la ea. "Tin bine minte ca ni l-ati lasat in grija, apoi ati lesinat, dar inainte sa faceti contact cu podeaua, eu am fost cea care v-a prins si cu putin ajutor de la personalul spitalului, v-am adus aici. Cat despre baiatul adus de dumneavoastra, a fost dus de urgenta in sala de operatie, deoarece, dupa cum v-am zis, era grav ranit si nu ne permitam sa asteptam pana se trezeste, asta daca ar fi facut-o, pentru a-i cere sa semneze niste acte cum ca accepta operiatia. Ar fi fost absurd si neglijent din partea noastra, si am fi platit cu o viata, care, din cate observ, este foarte importanta pentru dumneavoastra." incheie asistenta, zambind.

Eu eram inca buimac. De ce nu-mi puteam aminti ce s-a intamplat luni... Stai putin. Luni.

"Nu va suparati, ce zi e azi?" intreb putin speriat de raspuns.

"Uhm...e miercuri, de ce?" intreaba confuza.

Stai, stai stai. Adica sunt inconstient de 2 zile?!

"Uhm...adica am stat in spitalul asta 2 zile?" intreb, ea aproband din cap.

"Da. Aproximativ 2 zile dupa ce ati venit cu baiatul."

Iar acel baiat... Acel baiat pe care nu mi-l amintesc. Nu-mi mai amintesc nimic din ce am facut acum 2 saptamani... De ce? De ce nu-mi pot aminti?! Rascolesc prin minte, dar nu pot sa-mi aminteec. E ca si cand e pus un lacat pe toate amintirile mele de acum 2 saptamani. Ce se intampla cu mine?

"Sunteti bine?" ma intreaba asistenta vazand ca nu-i mai raspund.

"N-nu stiu... De ce..." ii raspund, ultima parte soptita.

"Poftiti?"

"De ce nu-mi mai amintesc..."

"Ce vreti sa spuneti domnule?"

"Nu-mi mai amintesc nimic din ce am facut sau s-a intamplat in ultimele 2 saptamani..."

"Huh? Cum asa?"

"Nu stiu... Mai devreme ati pomenit de un baiat. Nu stiu cine e... De fapt...nu ca nu stiu cine e...nu-mi mai amintesc daca stiu sau nu cine e..."

"Hmm, oare sa fie..." se gandeste ea.