Departe de mine însumi [BL]

Emoţii(part. a doua)

Mergeam de câteva minute bune printre blocuri fără să am habar încotro ne îndreptam. Aleile erau întunecate și rareori se mai găsea să-și facă apariția câte un trecător. Mă întreb dacă Oliver locuiește în acest cartier, nu pot să mă decid dacă pare sau nu genul, încă sunt multe lucruri de aflat despre el.

- Um, Oliver? Unde mergem? întreb puțin jenat.

 Dacă locuia aici, mă ducea la el? Locuia singur? Căci... Nu, nu, gândești prea departe, Kentin, abia de sunteți prieteni, pentru numele lui Dumnezeu.

- Nu mai avem mult. Vreau să-ți arăt ceva.

Însă răspunsul lui nu fusese unul tocmai mulțumitor. Sunt genul de persoană căreia nu-i surâd surprizele, mai ales când vin pe străzi întunecate într-un cartier de la marginea orașului.

- De ce te-ai oprit? 

Se întoarce câțiva pași până ajunge lângă mine și își pune mâna pe umărul meu drept, îndemnându-mă să continui. 

- Locuiești aici? 

- Nu, am doar prieteni în apropiere.

- Pe unde nu ai tu prieteni, murmur încet. Adică... ești mereu înconjurat de lume și... e un lucru bun, să ai mulți prieteni și să-ți petreci timpul în compania lor. Vreau să spun că... mda.

Mă forțez să râd la tot ce am spus ca să acopăr acest dezastru și știu că Oliver se abține să nu izbucnească în râs pentru că-și întorsese capul în direcția opusă.

- Dacă n-aș ști mai bine, aș spune că ești puțin, poate doar puțin gelos?

Îmi pierise de tot zâmbetul de pe față. Urăsc să nu știu să răspund la întrebări, iar când încerc s-o fac sincer, iese cel mai rău.

- Poate puțin, doar puțin te flatezi singur, tipule.

Tocmai l-am numit un tip. Nu știu ce-a fost asta, dar atâta timp cât l-a amuzat răspunsul meu, nu-mi pasă. Își coboară mâna de pe umărul meu și încet îmi înconjoară încheietura mâinii.

- Ți-e frig? Pot să-ți dau jacheta mea.

- Nu, e în regulă. Sunt în regulă.

- Ai mâinile reci, spune și acum îmi înconjoară de-a dreptul mâna cu palma sa. 

Avea niște mâini așa calde și un simplu gest ca acesta era pe cât de straniu, pe cât de plăcut. Plăcut într-un mod straniu, doar gândindu-mă cum ar fi să ne plimbăm așa în locuri publice, fără să ne pese de ceilalți, vorbind, zâmbind, sărutându-ne. 

- Aici e.

Mă opresc odată cu el și mă uit în jurul meu de la blocurile abandonate, unele chiar în curs de demolare și  zidurile pline cu graffiti. 

- Lasă-mă să ghicesc. Te ocupi de așa ceva?

- Da, uneori. Multe sunt făcute de mine. Am câteva de când am început să învăț, haide.

Nu eram tocmai fascinat de arta asta, nu știam mai nimic, dar pot spune că încercam să-i fac pe plac lui Oliver, era genul de persoană care-și amintește cu plăcere de copilărie și-mi dau seama că locul ăsta - da, locul ăsta - înseamnă ceva pentru el, iar faptul c-a vrut să împărtășească asta cu mine mă bucura. Din spatele unui container vechi scoate un tub negru de graffiti, apoi se uită spre mine.

- Vrei să încerci?

- Eu? Ce? Nu, mersi, întotdeauna am fost praf la desen.

- Haide, nu contează.