Departe de mine însumi [BL]

Emoţii (part. întâi)

Odată ce intru pe porţile şcolii, Arthur apare parcă de nicăieri şi-mi înconjoară umerii cu braţul său. Aproape că era să-l lovesc din instinct. Îmi concentrez atenţia înaintea mea la drum, nerăspunzându-i la salut.

- Woah, dimineaţă proastă? 

- Poţi s-o mai spui odată. Îi vezi? întreb încercând să par cât mai natural.

- Despre cine vorbeşti?

Mă opresc în loc şi mă întorc cu faţa către el. De ce cel mai bun prieten al meu trebuie să fie aşa cu capul în nori? 

- Liam a răspândit un fel de zvon cum că eu şi Eric am fi prieteni sau ceva de genul ăsta. Şi ştii cum stă treaba cu jucătorii, se au între ei ca-ntre fraţi. Şi majoretele sunt o adunătură de bârfitoare.

- Mda, Margot parcă mi-a zis ceva de asta, dar ştii ce e şi mai interesant? spune, dar eu îl privesc indiferent aşteptând să-şi continue fraza. Nu i-ai spus O'Neil?! De când îi foloseşti tu prenumele?

Aşa am făcut? Nu contează, nu înseamnă nimic.

- Nu despre asta e vorba, Arthur, zic trecând pe lângă el.

Cred că am prima oră botanică cu domnişoara Daisy şi iarăşi n-am învăţat acele denumiri stupide în latină. Imediat ce-am ajuns ieri acasă am dormit în continuu până de dimineaţă; n-am reuşit să fac nimic din tot ce mi-am propus, cum ar fi să vorbesc cu Oliver. Nu prea ştiu în ce situaţie ne aflăm şi singurul mod de a o scoate la capăt e să vorbesc cu el, să stau cu el... doar dacă nu s-a convins până acum că sunt un fraier ce nu merită osteneala. 

Cum am ajuns pe culoar, m-am îndreptat către dulapul meu pentru a-mi lua caietul de notiţe şi atlasul, însă odată ce-l deschid, cineva-i trânteşte uşa atât de brusc că era mai să-mi prindă degetele. M-am încruntat odată ce dau peste imaginea lui Bob, rânjind prostesc în faţa mea şi sprijinindu-se de dulapuri. N-am putut să nu observ că-şi adusese şi prietenii rataţi cu el, care se strânseseră în jurul meu.

- Ce s-a întâmplat, Cooper? Nu prea pari în apele tale. S-a speriat prinţesa? zice şi-şi apropie mâna de faţa mea, dar i-o plesnesc, îndepărtând-o.

- Nu puteţi să vă căraţi de aici şi să găsiţi altceva util cu care să vă ocupaţi timpul, băieţi? spun eu plictisit. Dau să trec printre ei, dar mâna unuia mă opreşte, făcându-mă să stau locului.

- Nu aşa repede, Cooper. Mă vezi c-am terminat de vorbit? 

- Dar tu mă vezi interesat de ce ai avea de spus, Bob?

Zâmbetul i se duce de pe faţă şi le face semn celorlalţi cu capul către mine, ce mă ia de umeri şi mă împing spre dulap, imobilizându-mă. Bob vine în faţa mea şi e aşa aproape încât pot să-i simt respiraţia urât mirositoare. Îşi ridică braţul drept în aer şi mâna i se strânge în pumn şi-mi las capul pe o parte, abţinându-mă totuşi să-mi închid ochii; nu vreau să le dau satisfacţie. 

- Hei! strigă o voce din apropiere, ceea ce-l face să se oprească şi să se uite în spate, urmând ca şi restul să facă la fel. Ce naiba faceţi?

- Oh, haide, Eric. E doar Cooper, cui îi pasă de ratatul ăsta?!

Nenorocitul, sunt exact lângă el! Dar mai important, mult mai important era: de ce-mi lua apărarea Eric? Mă aşteptam la un profesor de serviciu, Joe de la cabinetul medical(am devenit prieteni tot trecând pe acolo) sau Pete, omul de serviciu, în a cărui magazie mă ascundeam mai de mult de rataţi ca ăştia. În urma lui Eric venea Paul care părea să analizeze în treacăt situaţia, dar nu punea preţ pe asta, pe faptul c-aş putea păţi ceva sau chiar că un profesor ar putea trece pe aici şi ne-ar vedea.