Departe de mine însumi [BL]

Neînţelesuri

Îmi trec palmele peste brațe în speranța c-o să-mi fie mai bine de câteva minute bune, dar pe cine păcălesc? Trebuia să vin mai îmbrăcat. Abia ce am dormit câteva ore și am nevoie de un antiinflamator pentru cap. Pe deasupra, mi-e şi foame dar tot ce am la mine e punga de chipsuri care e mai mult o ocupație până se hotărăște VIP-ul să-și facă apariția. Tresar atunci când simt o mână pe umărul meu și mai că scap punga pe jos din vina sperieturii.

- Nu poți să mai mănânci așa, e nesănătos, zice și-mi smulge, practic, punga din mână. 

Pentru o ditamai matahală cum se prezintă, sigur nu face mult zgomot.

- Hei, ce crezi că faci? Dacă ești tu la dietă nu e problema mea!

- Foarte amuzant, Cooper. Ce-i cu hainele astea pe tine, apropo?

Sunt hainele mele pentru... antrenament, presupun. Arată stupid? Da' care-i problema lui?

- De ce trebuia să venim așa devreme, totuși? spun, ingnorându-i întrebarea.

- Pentru că avem nevoie de teren. Și pentru că nu vreau să ne vadă nimeni, desigur.

- Wow, mersi omule. Sentimentul e reciproc.

- Începe să-ți faci încălzirea, zice gesticulând în jur după care se întoarce către bănci la lucrurile sale. 

Văd cum aruncă punga de chipsuri pe un loc și-mi aud  stomacul văitându-se după mâncare. Cu tot cu lipsa mea de dispoziție, ascult însă de el și încep să fac exerciții de gimnastică ușoară. Mă uit între timp uneori cu coada ochiului la el admirând cum face flotările parcă cu un minim de efort, spre deosebire de mine. 

- Ce s-a întâmplat cu Margot aseară?

El își ridică capul către mine și stă câteva clipe pe gânduri - sigur gândindu-se dacă să-mi spună sau nu. Dar cum eram amândoi acum în asta, se decise să-mi vorbească.

- Nu ți-a zis nimic? îmi răspunde cu o întrebare.

- Când? Doar ai plecat cu ea aseară, apoi tu m-ai trezit la cinci dimineața să vin aici, îți amintești?

- Nu te mai plânge, suntem aici pentru tine. 

- Nici măcar nu eram acasă. Am umblat prin oraș cu hainele de seara trecută și duhnind a alcool ca ultimul bețiv, știi?

- Oh, cineva drăguț?

Doar nu se gândește c-aş fi... pentru că nu... 

- Acasă la Arthur, completez.

- Mă rog, spune dându-și ochii peste cap. 

- Deci, Margot? îl întreb, schimbând subiectul.

- E okey. Nu s-au întâmplat multe. Adică m-a lăsat s-o conduc acasă, dar știu că asta doar pentru că nu avea altă opțiune. Cum voi o lăsaserăți...

- N-am lăsat-o baltă! M-am întors ceva mai târziu și nu v-am mai găsit.

Dă în treacăt din cap în semn c-ar trebui s-o las baltă; știu că nu-l interesează nimic ce are legătură cu viața mea și vorbește doar cât să facă conversaţie. Mă suprinde că-i pasă şi într-atât. Pentru mine,de altfel, e ciudat să stau atâta timp în prejma sa fără ca eu să țip la el sau invers, dar au trecut abia cât? Zece minute?

- Vino aici, zice făcându-mi semn să vin mai aproape. 

Îmi indică cu mâna către linia de pornire de pe teren. A trebuit să-mi reamintească și poziția corectă de pornire, nu e de mirare că sunt o epavă la sport. După un timp, aş putea spune că mă simt cumva bine alergând pe teren, cu el în drepata mea care ține pasul cu mine, dar toate astea nu durează mult până să mă-ntreb dacă nu cumva am luat-o razna de tot. El e inamicul, Cooper, nu uita asta! Gândește-te că e ceva gen... pact cu diavolul.